1 După aceea m-a luat
Şi înapoi am fost purtat,
Până la poarta cea pe care
Locaşul sfânt, afar’, o are.
Poarta aceea s-a vădit
Precum că e la răsărit.
Dar poarta nu era deschisă.
2 „Poarta are să stea închisă” –
Îmi zise Domnul – „şi prin ea
Nu o să treacă nimenea,
Căci a trecut Domnul pe care,
Israel, Dumnezeu, Îl are.
De-aceea-nchisă este ea
Şi tot aşa va rămânea!
3 În ce-l priveşte pe cel care
E voievod, acela are
Dreptul, sub ea, să se aşeze,
Atunci când o să se-nfrupteze
Din pâinea dată Domnului
Ca jertfă pusă-n faţa Lui.
Când va intra, el o s-apuce
Pe drumu-acela care duce
În tinda porţii, iar apoi,
Pe-acel drum va veni-napoi.”
4 M-a dus la poarta ce-i aflată
În miazănoapte aşezată,
În faţa casei Templului.
Văzut-am slava Domnului
Cum, a Lui Casă, a umplut.
Jos, la pământ, eu am căzut
5 Apoi, iar glasul Domnului
Îmi zise: „Fiu al omului,
Deschide ochii şi priveşte
Şi-ascultă tot ce se vorbeşte
De rânduielile pe care
A Domnului Casă le are
Şi de-ale ei legi, rânduite,
Ce trebuie, mereu, păzite.
Te uită la a ei intrare
Şi la ieşirile pe care
Le are-acum, Locaşul sfânt!
6 La cei cari îndărătnici sânt
În casele lui Israel,
Vorbeşte-le în acest fel:
„Aşa a zis cel cari, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Ajungă-vă, căci am văzut
Ce urâciuni mari aţi făcut!
7 În sfântul Meu Locaş, apoi,
Nişte străini aţi adus voi,
A căror inimă se-arată
Că împrejur nu e tăiată,
Iar carnea lor, de-asemenea,
Tot netăiată e şi ea.
Oameni-aceştia Mi-au spurcat
Casa, în ea, când au intrat.
Grăsimea, pâinea Mea apoi,
Şi sângele le-aţi adus voi
În faţa urâciunilor
Avute de al vost’ popor
Şi rupt-aţi legământul Meu,
Pe cari, cu voi, l-am făcut Eu.
8 Nu aţi făcut ce-am poruncit
Păzind ce trebuie păzit,
Pentru că n-aţi luat aminte
La ale Mele lucruri sfinte.
Pe-acei străini, voi i-aţi adus
Şi-apoi, în locul vost’ i-aţi pus
Să facă ei slujba pe care
Locaşul Meu cel sfânt o are.”
9 Aşa a zis cel cari, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Nici un străin nu va putea,
În sfântul Meu Locaş, să stea,
A cărui inimă se-arată
Că împrejur nu e tăiată
Şi netăiată va avea
Carnea din trup, de-asemenea.
Străini-n Israel aflaţi,
Cari împrejur nu sunt tăiaţi,
Nu vor intra-n Locaşul sfânt
10 Mai mult, cei care Leviţi sânt,
Dar care s-au îndepărtat
De Mine şi nu M-au urmat –
Purtându-se-ntru tot la fel
Ca întreg neamul Israel –
Îşi vor purta pedeapsa lor,
Pedeapsa făr’delegilor
Şi a păcatelor pe care
Le făptuise fiecare.
11 Ei, în Locaşul Meu cel sfânt,
Doar nişte slugi de pază sânt.
Păzi-vor porţile pe care,
Casa le are la intrare
Şi-apoi, în casă, vor avea
De făcut slujbele din ea.
Vor junghia, pentru popor,
Vitele date jertfelor,
Atât cele ce se socot
A fi drept ardere de tot,
Cât şi cele înjunghiate
Cari pentru alte jertfe-s date.
Vor sta-n faţa poporului,
Căci puşi vor fi, în slujba lui.
12 Ei au slujit, pentru popor,
‘Naintea idolilor lor
Şi în păcat, în acest fel,
Căzut-a-ntregul Israel.
De-aceea, braţul Mi-am ‘nălţat
Şi-n contra lor l-am îndreptat” –
Zice Acela cari, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu –
„Să-şi poarte-n faţa tuturor,
Pedeapsa făr’delegilor
Şi a păcatelor pe care
Le-au săvârşit, fără-ncetare.
13 Ei nu se vor apropia
De Mine, iar în slujba Mea,
Drept ai Mei preoţi, n-au să fie.
De-asemenea, să se mai ştie
Că de-ale Mele lucruri sfinte
Sau de cele ce sunt preasfinte,
Aceştia nu vor mai putea,
Nicicând, a se apropia.
Îşi vor purta pedeapsa lor,
Pedeapsa făr’delegilor
Şi-a urâciunilor pe care
Le-au săvârşit, fără-ncetare.
14 Totuşi, a casei pază, iată,
În grija lor va fi lăsată.
La slujbele ce trebuiesc
În casă, am să-i folosesc.
Vor face, de asemenea,
Tot ce va trebui, în ea.”
15 „Dar preoţii Leviţi, pe care,
Ţadoc, urmaşi, în lume-i are –
Cari la Locaşul sfânt erau
Şi slujbele lui le păzeau
În vremea-n care, rătăcit,
Tot Israelul s-a vădit –
De Mine s-or apropia
Şi să-Mi slujească vor putea,
Căci cu grăsime au să vie
Şi sânge, să-Mi aducă Mie” –
Zice Acela cari, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu.
16 Numai preoţi-aceştia sânt
Cei care, în Locaşul sfânt,
Voie să intre, vor avea.
Doar ei se vor apropia
De Mine, ca să Îmi slujească.
17 Atuncea când au să păşească
Pe porţile cele pe care
Curtea din interior le are,
Cu in vor fi înveşmântaţi.
Cu lână, nu vor fi-mbrăcaţi,
Când slujbe-or face-n poarta care
Curtea din interior o are,
Sau când ei au să se găsească
În casă şi au să slujească.
18 Scufii din in, ei vor avea,
Pe capete. De-asemenea,
Izmenele, de ei purtate,
Numai din in vor fi lucrate.
N-au să se-ncingă cu ceva
Care, sudoare-ar da, cumva.
19 Atunci când au să iasă iară,
În curtea cea de dinafară,
Ca să se ducă la popor,
Vor lepăda hainele lor –
Cu care îmbrăcaţi ei sânt
La slujbă în Locaşul sfânt –
Şi în odăile pe care
Sfântul Locaş al Meu le are,
Au să le-aşeze. Vor putea
Ca alte straie să îşi ia,
Mai înainte să păşească
Afară, ca să nu sfinţească
Întreg poporul adunat,
Cu straiele ce le-au purtat.
20 N-au să mai fie nevoiţi
Să-şi radă capul, dar să ştiţi
Că nici n-au să îngăduiască,
În voie, părul să le crească.
21 Atuncea când pătrunde-vor
În curtea de la interior,
Nici unul nu va mai avea
Voie ca, vin, cumva, să bea.
22 N-au voie să se însoţească
Cu văduve, sau să-şi găsească
Neveste din rândul celor
Lăsate de bărbaţii lor.
Numai fecioare, vor putea,
Ca de neveste, să îşi ia,
Din fetele cele pe care
Neamul lui Israel le are.
Să-şi ia o văduvă, ei pot,
Doar de-i văduvă de preot.
23 Ei trebuie să Îmi înveţe
Poporul şi să-i dea poveţe
Ca astfel el să izbutească
Să poată să deosebească
Un lucru care este sfânt
De celelalte ce nu sânt.
El trebuie să aibă ştire
Să facă o deosebire
Între cele ce sunt curate
Şi cele care-s necurate.
24 În ne-nţelegeri, vor putea
Să judece, în legea Mea.
Ei vor păzi ce-am poruncit,
Legile ce le-am rânduit,
Sau sărbătorile lăsate
Şi sfintele Mele Sabate.
25 Cel care, preot, va fi pus,
Nu va putea să fie dus
La un om mort. Nu e lăsat
Ca să ajungă necurat.
Voiesc, însă, ca să se ştie
Că necurat poate să fie,
Pentru un tată sau o mamă,
Pentru un fiu – de bună seamă –
De-asemeni pentru a lui fată
Sau sora lui, nemăritată.
26 Se va-mplini timpul sortit,
În care fi-va curăţit,
Şi şapte zile încheiate,
Apoi, îi vor fi numărate.
27 Când va veni ziua în care
Capătă iar, drept de intrare
În sfântul Meu Locaş – şi vine
Ca să se-apropie de Mine
În curtea înlăuntru-aflată,
Urmând ca să-şi înceapă-ndată,
Slujba-n Locaşul sfânt – să ştie
Precum că trebuie să vie
Cu jertfa dată cu menire
De jertfă pentru ispăşire” –
Zice Acel care, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu.
28 „Iată, voiesc să aveţi ştire,
Despre ce au ei, moştenire:
Eu fi-voi moştenirea lor!
Deci al lui Israel popor
Trebuie, astfel, ca să ştie,
Să nu le dea nici o moşie,
Căci Eu voi fi moşia lor!”
29 „Drept hrană a preoţilor,
Sunt darurile de mâncare
Ce le aduce fiecare,
Sau jertfele ce-s cu menire
De vină ori de ispăşire,
Şi tot ce fi-va închinat
Lui Dumnezeu şi-I va fi dat
De Israel, după dorinţă,
Adică prin făgăduinţă.
Toate acestea-s ale lor:
Sunt, deci, ale preoţilor.
30 Cele dintâi roade luate
Din câmpuri, lor le vor fi date.
De-asemenea, le va fi dată
Şi partea ce e ridicată
Din toate darurile care
Aduse sunt, pentru mâncare.
Pârga făinii voastre, voi,
La preoţi, o veţi da apoi,
Căci astfel, are să se lase,
Mereu, peste-ale voastre case
Şi peste-ale voastre cărări,
Noian de binecuvântări.
31 Toţi preoţii nu vor putea,
Pentru mâncare, ca să ia
Din păsările ce-au pierit,
Din vitele ce au sfârşit
A fi de fiare sfâşiate
Sau care, moarte, sunt aflate.”