1 Apoi, cuvântul Domnului
2 Îmi zise: „Fiu al omului,
Priveşte munţii cei pe care
Neamul lui Israel îi are.
Acelor munţi să le vorbeşti
Şi-n contra lor să proroceşti.
3 Vorbeşte-le în acest fel
Şi zi: „Munţi ai lui Israel,
Iată cuvântul Domnului
Ce l-am adus din partea Lui!
Aşa vorbeşte Dumnezeu
Acuma dar, prin glasul meu,
Spre dealuri, văi şi văgăuni,
Spre munţi şi spre-ale lor genuni:
„Vă voi trimite sabia
Şi-am să vă nimicesc cu ea.
4 Altarele – de voi zidite –
Au să vă fie pustiite,
Iar stâlpii ce sunt închinaţi
Doar soarelui, vor fi tăiaţi.
În faţa idolilor lor,
Ai voştri oameni pieri-vor.
5 După ce le voi face-astfel
Copiilor lui Israel,
Pun trupurile morţilor
În faţa idolilor lor,
Căci lângă-altare, Eu voiesc,
Oasele să vă risipesc.
6 În orice loc voi vă găsiţi –
Oriunde o să locuiţi –
Cetăţile vă nimicesc.
De-asemenea, vă pustiesc
Şi înălţimile pe care
Le-aţi ridicat. Zdrobesc altare
Şi au să zacă părăsite,
Pentru că fi-vor pustiite.
Idolii vă vor fi sfărmaţi,
Iar stâlpii ce sunt închinaţi
În cinstea soarelui, zdrobiţi
Ajunge-vor şi nimiciţi.
Lucrările, de voi zidite,
Vor fi, cu toate, nimicite.
7 În al vost’ mijloc, au să cadă
Oamenii voştri, morţii, pradă.
În acest fel, veţi şti mereu,
Că Eu sunt Domnul Dumnezeu.
8 Dar voi lăsa o rămăşiţă,
Ieşită din a voastră viţă.
De sabie, va fi cruţată,
Atunci când fi-va-mprăştiată
Printre popoarele ce sânt
Pe faţa-ntregului pământ.
9 Aceia cari au să trăiască,
De Mine au să-şi amintească
În mijlocul neamurilor,
Pe unde rămăşiţa lor
Are să fie izgonită
Şi va ajunge-a fi robită.
Am să zdrobesc, în acea ţară,
Inima lor cea preacurvară –
Cari necredinţă a vădit –
Şi ochii lor care-au curvit
Cu idolii ce i-au avut.
Scârbă li se va fi făcut,
Din pricina păcatelor,
Precum şi-a urâciunilor
Pe care ei le-au săvârşit.
10 În felu-acesta, negreşit,
Ei au să ştie tot mereu,
Că Eu sunt Domnul Dumnezeu
Şi nu degeaba am lăsat
Tot răul ce i-a apăsat.”
11 Al nostru Domn şi Dumnezeu
Mi-a zis aşa: „Bate mereu,
Din mâini şi din picioare-apoi,
Şi strigă: „Vai! Vai, pentru noi!”
Din pricina acelor rele
Şi-a urâciunilor acele
Făcute de casa pe care
Neamul lui Israel o are,
Casă ce va cădea lovită
De sabie şi nimicită
Va fi de ciumă, de nevoi
Şi de al foametei şuvoi.
12 Cel cari departe-o să se ţie,
Ucis de ciumă o să fie.
Pe cel ce-aproape o să stea,
O să-l ucidă sabia.
Al foamei colţi au să se-arate
Pentru cel care, în cetate,
Rămâne-va, pentru că – iată –
Ea o să fie-mpresurată.
Aşa-Mi voi potoli mânia
Şi Îmi voi domoli urgia.
13 Când ai voşti’ oameni au să cadă,
În al vost’ mijloc, morţii, pradă,
Când morţii voşti’ vor fi aflaţi
Printre altare-mprăştiaţi
Şi printre toţi idolii lor
Pe culmile dealurilor,
Pe munţi-nalţi şi semeţiţi
Sau sub copacii înverziţi,
Precum şi sub acei stejari,
Stufoşi, cu ramurile mari –
Adică unde îşi ardeau
Tămâia ce o aduceau,
Prin care, un miros plăcut,
Pentru-ai lor idoli au făcut –
Atuncea doar, vor şti că Eu
Sunt al lor Domn şi Dumnezeu.
14 Al Meu braţ ameninţător
Îl voi întinde-n contra lor,
Pentru că vreau ca să le fie,
Ţara, deşartă şi pustie –
Chiar din pustie începând,
Până la Dibla ajungând –
Oriunde am să îi zăresc
Că locuinţă îşi găsesc.
Atuncea doar, vor şti că Eu
Sunt al lor Domn şi Dumnezeu.”