1 Apoi, cuvântul Domnului
2 Îmi zise: „Fiu al omului,
Atent ascultă glasul Meu!
Aşa vorbeşte Dumnezeu,
Asupra ţării cea pe care
Neamul lui Israel o are:
„Iată, sfârşitul a venit
Asupra ţării, negreşit!
În cele patru margini care
Închipuie-ale ei hotare,
Sosit-a vremea de sfârşit!
3 Acum, sfârşitul ţi-a venit,
Pentru că împotriva ta,
Întinsă, mâna Mea va sta.
Eu judec faptele pe care
Le-ai săvârşit, fără-ncetare.
Te pedepsesc, căci am văzut
Ce urâciuni mari ai făcut.
4 În ai Mei ochi, loc, mila n-are
Şi n-ai să capeţi îndurare,
Pentru că iată, Eu voiesc –
Acuma – să te pedepsesc,
Căci faptele ce-au fost făcute,
În faţa Mea sunt cunoscute.
Pedeapsa ai să o primeşti,
Cu toate că tu te găseşti
În mijlocul păcatelor,
Precum şi-a urâciunilor –
Care de tine-au fost făcute –
Şi-ar trebui să te ajute.
Atunci, vei şti că Domn sunt Eu.”
5 Aşa vorbeşte Dumnezeu:
„Iată că vine peste fire –
Acuma – o nenorocire!
Nicicând n-a mai fost întâlnită
Şi este nemaipomenită!
6 Iată că vine, negreşit!
Vine, acum, al tău sfârşit!
El se trezeşte şi va sta,
Acuma, împotriva ta!
Află dar că al tău sfârşit,
Acuma, chiar a şi venit!
7 Locuitor al ţării, iată,
Sfârşitul tău acum se-arată!
Iată că este vremea când
Te-ai pomenit şi tu, la rând!
E vremea! Vine ziua-n care,
Pe munţi, va fi un necaz mare!
Zi de necaz, ea o să fie
Şi nicidecum de bucurie!
8 Acum, Îmi voi vărsa urgia
Şi Îmi voi potoli mânia.
Voi judeca faptele rele
Şi-ţi dau pedeapsă, după ele.
Toate minciunile rostite
Au să îţi fie pedepsite.
9 În ai Mei ochi, loc, mila n-are
Şi n-ai să capeţi îndurare,
Pentru că, iată, Eu voiesc,
Acuma, să te pedepsesc,
Căci faptele ce-au fost făcute,
În faţa Mea sunt cunoscute.
Pedeapsa ai să o primeşti,
Cu toate că tu te găseşti
În mijlocul păcatelor,
Precum şi-a urâciunilor
Care de tine-au fost făcute
Şi-ar trebui să te ajute.
Atunci veţi şti că Domn sunt Eu
Şi Cel ce vă lovesc mereu!
10 Iată că vine ziua când
Te pomeneşti şi tu, la rând!
Iată, toiagul înfloreşte!
Iată, mândria odrăsleşte!
11 Ce mare-i silnicia! Iată,
Ce mult ajunse-a fi-nălţată,
Încât toiag s-a pomenit,
Al răutăţii! Negreşit,
Nimic nu va mai rămânea
Din ei şi de asemenea,
Nimica, nici din gloata lor
Sau din belşugu-averilor!
În urmă, n-o să se găsească
Nimeni care să îi bocească!
12 Iată că vremea se-mplineşte,
Iar acea zi, acum, soseşte!
Să nu se supere cel care
Aduce marfă, spre vânzare!
Să nu se bucure nici cel
Cari cumpăra-va de le el!
Căci izbucneşte-acum mânia
Şi se va revărsa urgia,
Peste a lor mulţime mare.
13 Nu! Vânzătorul nu mai are
Putinţă de-a primi apoi,
Ceea ce a vândut, ‘napoi,
Chiar dacă el ar mai putea
Ca printre cei vii să mai stea.
Căci prorocia îndreptată
Spre-a lor mulţime, neschimbată
Va fi şi astfel, nimenea,
În viaţă, nu va rămânea.
14 Trâmbiţa sune, negreşit,
Căci totul este pregătit!
Însă la luptă, nimenea
Nu merge; căci urgia Mea
Va izbucni, nimicitor,
Asupra adunării lor.
15 Afară, umblă sabia,
Iar ciuma şi cu foametea
S-au însoţit şi au luat
Casele-n rând, la colindat!
Cel ce-i în câmp, mort va cădea,
Căci o să-l taie sabia.
Vieţile celor din cetate
Nu vor putea a fi cruţate,
Căci ciuma şi cu foametea
A lor suflare au s-o ia.
16 Fugarii care reuşesc
Să scape, se adăpostesc
Pe munţi. Cu nişte porumbei
Ai văilor, seamănă ei,
Căci vaiete şi tânguire,
Scot pentru-a lor nelegiuire.
17 Ale lor braţe au slăbit;
Genunchi-apoi li s-au topit,
Precum aburul apelor.
18 Sacii încing mijlocul lor,
Iar groaza ce s-a arătat,
Pe-ale lor feţe s-a lăsat.
Feţele toate-s chinuite
Şi cu ruşine-acoperite,
Iar capetele lor, pletoase,
Acum ajuns-au a fi rase.
19 Argintul au să îl zvârlească
Pe uliţe şi-au să-i scârbească
Aurul ce l-au adunat.
Argint şi aur ar fi dat,
Dar aurul şi-argintul n-are
Putinţa de-a le da scăpare,
În ziua-n care o să vie
A Domnului mare urgie.
Argintul, aurul lor tot,
Nu sunt în stare şi nu pot
Să sature sufletul lor;
Nici golul măruntaielor
Nu pot să-l umple, niciodat’;
Căci aurul i-a aruncat
În marea lor nelegiuire,
Cu-a lor nesăţioasă fire.
20 Se tot făleau, în a lor viaţă,
Doar cu podoaba lor măreaţă,
Cu care-n urmă au făcut
Icoanele ce le-au avut –
Icoana urâciunilor,
Precum şi-a idolilor lor.
De-aceea, iată ce voi face:
În scârbă doar, le-o voi preface.
21 O dau, de jaf, străinilor,
Pradă nelegiuiţilor
Pământului, s-o pângărească
Mereu şi să o jefuiască.
22 Îmi întorc faţa de la ei
Şi-i las pe oamenii acei.
Îmi las Locaşul Meu cel sfânt
Care-i aflat pe-al lor pământ,
Ca să ajungă pângărit
De prădători şi jefuit.
În el, ei au să năvălească
Şi au ca să Mi-l pângărească.
23 Haideţi! Grăbiţi-vă! Veniţi
Şi lanţuri, voi să pregătiţi!
Căci plină e, de dă pe-afară,
Doar cu omoruri, biata ţară!
Cetatea a ajuns să fie
Plină – acum – de silnicie.
24 Popoarele cele mai rele,
Am să le-aduc, fiindcă ele,
În stăpânire, vor putea,
Casele lor, ca să le ia.
Mândria celor tari, voiesc –
Acuma – să o stăvilesc.
Locaşurile lor – vădite
Drept sfinte – fi-vor pângărite.
25 Vine prăpădul! Ei îşi cată,
Scăparea, dar ea nu se-arată!
26 Nenorocirile ce vin
Asupra lor, şireag se ţin.
Zvon după zvon aduce ştire,
Mereu, doar de nenorocire.
Ei, pe proroci, i-au căutat
Şi cer vedenii, ne-ncetat.
Dar iată că ai lor preoţi
Nu mai ştiu Legea şi-apoi toţi
Bătrânii lor, de-asemenea,
Nu mai pot, sfaturi, ca să dea.
27 Jeleşte cel ce-i împărat,
Iar voievodul e speriat.
Tremură braţele pe care
Poporul bietei ţări le are.
Eu le voi face tuturor,
Doar după umbletele lor.
Căci după cuviinţă dreaptă,
E judecata ce-i aşteaptă.
În acest fel, vor şti mereu,
Precum că Domnul, sunt doar Eu.”