1 Era anul al şaselea.
Luna a şasea începea,
Căci n-apucase să apună,
Încă, a cincea zi, din lună.
În vremea ‘ceea, mă aflam
În casă, iar în jur aveam
Pe toţi bătrânii cei pe care
Neamul lui Iuda îi mai are.
Asupra mea, simţit-am eu,
Precum că Domnul Dumnezeu
Şi-a lăsat mâna. M-am uitat
2 Şi iată că am observat
Un chip care, la-nfăţişare,
Asemeni unui om apare.
Din jurul coapselor, în jos,
Era un foc, neîndoios;
Iar de la coapse-n sus, părea
A fi ceva ce strălucea,
Putând a fi asemuită
Doar cu arama lustruită.
3 El a întins, ceva, spre noi –
Ca şi o mână – iar apoi,
M-a apucat cu mâna Lui,
Chiar de zulufii capului.
Duhul – atuncea – m-a răpit
Şi de îndată am simţit
Precum că sunt luat pe sus,
Între pământ şi cer, şi dus
Spre înălţimile cereşti
Şi-n viziuni dumnezeieşti,
Ierusalimul l-am văzut.
În felu-acesta, am putut
S-ajung la poarta cea pe care
Curtea din interior o are.
Poarta – acolo aşezată –
Spre miazănoapte-i îndreptată.
Idolul care se vădea
Al geloziei, se găsea
În acel loc. El e cel care
Stârnise gelozia mare
A Domnului. Priveam, când iată,
4 Slava aceea minunată,
A Domnului lui Israel,
Venit-a în locul acel,
Aşa după cum o ştiam,
Pe când în vale mă aflam.
5 În urmă, glasul Domnului
Îmi zise: „Fiu al omului,
Ridică-ţi ochii, te roteşte
Spre miazănoapte şi priveşte!”
Când ochii mi i-am ridicat,
Spre miazănoapte m-am uitat,
Iar idolul ce se vădea
Al geloziei, se găsea
La miazănoapte, la intrare,
În faţa uşii porţii care
‘Nainte-i e, altarului.
6 El zise: „Fiu al omului,
Vezi ce fac ei? Vezi cât de mari
Sunt urâciunile pe cari
Le săvârşeşte Israel,
Spre a mă-ndepărta, astfel,
De sfântul Meu locaş? Ce crezi?
Să ştii, însă, că ai să vezi
Şi alte urâciuni pe cari
Le fac şi sunt cu mult mai mari!”
7 M-a dus, apoi, la poarta care
Închide a curţii intrare.
O gaură, am observat,
Când la perete m-am uitat.
8 El zise: „Fiu al omului,
Sapă în piatra zidului!”
Făcut-am cum mi-a poruncit
Şi-n zid, o uşă am găsit.
9 „Intră”– mi-a zis El – „şi-ai să crezi
Atuncea când ai să le vezi,
Ce urâciuni mari săvârşesc
Ei, când – aici – se întâlnesc!”
10 Am deschis uşa şi-am intrat
În acel loc şi m-am uitat.
Atunci, văzut-am, cu stupoare,
Chipuri ce sunt de târâtoare,
De dobitoace şi, la fel,
Toţi idolii lui Israel,
În chip măiestru zugrăviţi,
Pe toţi pereţii răspândiţi.
11 În a lor faţă, se aflau
Mai mulţi bătrâni, care erau
Din Israel. În număr deci,
Se ridicau la şaptezeci.
În al lor mijloc se vădea
Că se afla Iazania
Cari, lui Şafan, îi e fecior.
În mâinile bătrânilor,
Cădelniţele fumegau.
În acest fel, nori groşi scoteau,
Mereu, cădelniţele-acele,
Căci se ardea tămâie-n ele.
12 Atuncea, glasul Domnului
Îmi zise: „Fiu al omului,
Oare acuma, ai văzut
Ce fel de lucruri au făcut
Bătrânii casei cea pe care
Neamul lui Israel o are?
Văzut-ai tu, ce săvârşeau,
În întuneric când şedeau,
În ale lor odăi spoite
Cu chipurile zugrăvite?
Fac astfel, pentru că îşi zic:
„Domnul nu va vedea nimic,
Pentru că El a părăsit
Această ţară, negreşit!”
13 El mi-a mai zis: „Iată, să crezi
Că încurând tu ai să vezi
Şi alte urâciuni pe cari
Le săvârşesc şi-s mult mai mari!”
14 M-a dus, apoi, la poarta care
E ridicată, la intrare,
La Casa Domnului, aflată
Spre miază noapte îndreptată.
Chiar în apropierea ei,
Eu am văzut nişte femei.
În acel loc se adunau
Şi, pe Tamuz, ele-l plângeau.
15 În urmă, zise glasul Lui:
„Văzut-ai, fiu al omului?
Dar ai să vezi urâciuni cari
Se vor vădi cu mult mai mari!”
16 M-a dus, în urmă, de îndată,
În curtea înăuntru-aflată –
Curte a casei Domnului.
În faţa uşii Templului –
În locul ce se află chiar
Între pridvor şi-ntre altar –
Eu am văzut mai mulţi bărbaţi
Că la un loc sunt adunaţi.
Cei care-acolo se aflau,
Cam douăzeci şi cinci, erau.
Acea mulţime, am văzut
Cum că cu dosul a şezut
Spre Templu şi că a privit,
Cu faţa, înspre răsărit,
Căci toţi erau închinători,
În faţa soarelui, în zori.
17 Apoi, îmi zise glasul Lui:
„Văzut-ai, fiu al omului?
Pentru-a lui Iuda casă, oare,
A fi puţin lucru, îţi pare,
Toate pe câte le-ai văzut,
Că ei, aicea, le-au făcut?
Ţara mai trebuie să fie,
Umplută-apoi, cu silnicie?
Mai trebuie făcut ceva,
Să Mă mai mânie, cumva?
Iată că ei, în acest ceas,
Şi-apropie ramul, de nas!
18 De-aceea, voi lucra şi Eu,
Doar cu urgie. Ochiul Meu,
Loc pentru milă, în el, n-are
Şi n-au să capete-ndurare.
Degeaba vor striga, mereu,
Pentru că n-am să-i ascult Eu.”