1 „Voi, morţi, cu toţii, v-aţi aflat,
Prinşi de greşeli şi-al vost’ păcat,
2 În cari trăiaţi odinioară,
Prin mersul lumii, bunăoară,
După puterea domnului
Cari este al văzduhului –
A duhului care-a ieşit
Lucrând, mereu, neobosit,
În lungul şi în latul zării,
În toţi fiii neascultării.
3 Între aceştia, bunăoară,
Eram şi noi, odinioară,
Pe vremea-n care noi trăiam
Exact aşa precum eram,
Mânaţi de pofta cea firească
Aflată-n firea pământească
Şi de-ale noastre gânduri, care
Ne frământau, fără-ncetare.
În acel timp întunecat,
Fii ai mâniei ne-am aflat
Şi-n toate, ne asemănam,
Cu cei cu care vieţuiam.
4 Dar Dumnezeu, Acela care
Este bogat în îndurare –
Prin faptul că, necontenit,
Pe fiecare, ne-a iubit –
5 Cu toate că-n greşeli eram,
În care, morţi, noi ne aflam,
Acum, la viaţă, ne-a adus,
Odată cu Hristos Iisus.
(Prin har – încredinţaţi să fiţi –
Că aţi ajuns voi, mântuiţi.)
6 El, împreună, ne-a-nviat
Şi-apoi, pe toţi, ne-a aşezat
Ca împreună-n ceruri, sus,
Să fim alături de Iisus,
7 Pentru ca astfel, fraţilor,
Să se arate-n viitor –
În vremuri care au să vie –
Nemărginita bogăţie
A harului, pe care-l are,
În bunătatea Lui cea mare,
Pe care, în Hristos, apoi,
A arătat-o, pentru noi.
8 Căci doar prin har, azi, vă găsiţi –
Şi prin credinţă – mântuiţi.
9 Deci mântuirea e primită
Prin har, şi nu e dobândită
Cu fapte. Astfel, nimenea,
Motive, nu poate avea,
Ca să se laude apoi.
10 Lucrarea Lui, suntem chiar noi
Şi, în Hristos, am fost zidiţi,
Ca să fim, astfel, pregătiţi
Pentru acele fapte bune,
Pe cari, în faţă, ni le pune,
Mai dinainte, Dumnezeu,
Ca-n ele, să umblăm, mereu.
11 De-aceea zic, acuma, iată,
Către voi care, altădată,
Neamuri, prin naştere, eraţi
Şi, împrejur, n-aţi fost tăiaţi,
De către cei care se cheamă
Că, împrejur – de bună seamă –
Tăiaţi, în carnea trupului,
Au fost, de mâna omului:
12 Să v-amintiţi, neîncetat,
Că-n acea vreme, v-aţi aflat
Fără Hristos, făr’ să vă fie,
Dreptul pentru cetăţenie,
Recunoscut, în Israel,
Lipsiţi fiind, în acest fel,
De legămintele pe care,
Făgăduinţa-n ea, le are,
Fără nădejde, tot mereu,
Şi-n lume, fără Dumnezeu.
13 Însă acuma, bunăoară,
Voi toţi care, odinioară,
La depărtare vă aflaţi,
Aţi devenit apropiaţi,
Prin Domnul nost’, Hristos Iisus.
14 Pace, prin El, ni s-a adus,
Pace care-a făcut apoi,
Una s-ajungă-a fi cei doi,
Pentru că-n El, a fost surpat
Zidul ce-n mijloc s-a aflat,
Prin care fost-au despărţiţi.
15 În trupul Lui – voiesc să ştiţi –
Că vrăjmăşia dintre ei
E-nlăturată, dragii mei;
Legea poruncilor, şi ea –
Cu rânduiala ce-o avea –
A fost înlăturată-apoi,
Căci a dorit ca, din cei doi,
Un singur om să poată face
Şi astfel, să aducă pace.
16 În El, cei doi sunt împăcaţi,
Cu Dumnezeu, şi-s aşezaţi
Doar într-un trup, pentru vecie,
Iar astfel, orice vrăjmăşie –
Prin cruce – fost-a nimicită.
17 Prin El, a fost împărtăşită
Vestea de pace, pentru voi,
Dar şi pentru ceilalţi apoi –
Deci vouă, celor depărtaţi,
Dar şi celor apropiaţi.
18 Unii sau alţii, în ăst fel,
Intrare-avem acum, prin El
Doar într-un Duh, la al nost’ Tată.
19 Deci starea voastră e schimbată,
Căci nu-i străin nimeni, din voi,
Şi nici nu-i oaspete apoi,
Ci cetăţeni vă dovediţi,
Căci cu cei sfinţi, vă socotiţi
Drept ca făcând parte, mereu,
Din casele lui Dumnezeu,
20 Pentru că voi aţi fost găsiţi,
Pe temelie-a fi, zidiţi.
Ea, prin apostoli, e vestită
Şi, prin proroci, e întărită,
Iar piatra ‘ceea minunată –
Care se află aşezată
În capul unghiului, chiar sus –
E Domnul nost’, Hristos Iisus.
21 În El, clădirea, închegată,
Creşte mereu, spre-a fi, odată,
Un Templu sfânt, al Domnului.
22 Astfel, prin El – în trupul Lui –
Toţi, laolaltă, se adună,
Zidiţi fiind ca, împreună,
Să fie un locaş, mereu –
Prin Duhul – pentru Dumnezeu.”