1 În vremea când se potrivea
Luna a şaptea că-ncepea,
În ale lor cetăţi şedeau
Cei cari din Israel erau.
Apoi, cu toţi se adunară
Şi la Ierusalim plecară.
2 Atuncea Iosua – cel care,
Pe Ioţadac, părinte-l are –
Cu fraţii, cu Zorobabel –
Cari fiu îi e lui Şaltiel –
Fiind şi el, de-asemenea,
Cu fraţii pe care-i avea,
Grabnic, la lucru au pornit
Şi un altar I-au construit
Lui Dumnezeu, voind astfel,
Arderi de tot, să dea, pe el,
Pentru cinstirea Domnului,
După cum cere Legea Lui
Care, prin Moise, e venită
Şi trebuie a fi-mplinită.
3 Noul altar a fost făcut
Pe locul care l-a avut
Cu multă vreme înainte,
Chiar dacă ei luau aminte
La cei ce-n ţară se aflau
Şi chiar dacă speriaţi erau.
Jertfe-au adus cari se socot
A fi drept ardere de tot,
Când zorile s-au arătat
Şi-apoi când seara s-a lăsat.
4 A corturilor sărbătoare,
A prăznuit-o fiecare,
Aşa după cum se cerea –
Cum se scrisese despre ea –
Şi-arderi de tot au dăruit,
După cum fost-a poruncit
Că trebuie ca să se dea
În fiecare zi, din ea.
5 După aceea, a fost dată
Jertfa ce este necurmată,
De lună nouă şi cea care
Se-aduce pentru sărbătoare.
Pe lângă jertfele-arătate,
De-asemenea au mai fost date
Şi jertfe care se vădeau
De bună voie, că erau.
Ele-au fost date Domnului,
De către-ntreg poporul Lui.
6 Când luna-a şaptea începuse –
Din prima zi – au fost aduse
Jertfe în dar, cari se socot
A fi drept ardere de tot
Făcute-n cinstea Domnului,
Cu toate că la Templul Lui,
Lucrarea încă nu-ncepuse,
Căci temelii nu au fost puse.
7 Au dat argint meşterilor
Pietrari, dar şi tâmplarilor.
Au dat merinde şi ulei
Şi băutură la acei
Care de la Sidon erau
Sau celor cari din Tir veneau,
S-aducă lemn de cedru care
A trebuit adus pe mare,
Până la Iafo, din Liban,
Aşa precum avură-n plan
Când învoire-au căpătat
Chiar de la Cir cari aşezat
Fusese, drept stăpânitor,
Peste al Persiei popor.
8 Al doilea an se împlinise,
De când poporul se găsise
Liber, din nou, în ţara lui,
Venit la Casa Domnului,
De la Ierusalim. Sosise
Luna a doua, când pornise,
La lucru, al lui Şaltiel
Fecior, chemat Zorobabel,
Cu ai săi fraţi şi-asemenea,
Cu Iosua, cari se vădea
Fiul lui Ioţadac. Cu ei,
Erau preoţi, Leviţi şi cei
Cari din robie-atunci scăpară
Şi se întoarseră în ţară.
Leviţi-au fost cei ce vegheau
Lucrările ce se făceau.
De la ani douăzeci, în sus,
Erau toţi cei pe cari i-au pus
Să fie supraveghetori
Pe lucru şi pe lucrători.
9 Iar Iosua, având cu el
Pe ai săi fraţi, pe Cadmiel –
Care de-asemeni s-a vădit
De ai lui fraţi că e-nsoţit –
Cu ai lui Henadad copii,
Dar şi cu ai lui Iuda fii
Şi cu Leviţii, privegheau
Lucrările ce se făceau
La Casa Celui cari, mereu,
E-adevăratul Dumnezeu.
10 Când lucrători-au început
Şi temelie i-au făcut
Casei lui Dumnezeu, veniră
Toţi preoţii. Ei se gătiră
Cu straiele ce se cereau.
De-asemeni, trâmbiţe purtau.
Leviţii – fii cei pe care,
Asaf, urmaşi, în lume-i are –
Chimvalele şi-au pregătit,
Aşa precum a rânduit
David, când fost-a împărat,
Şi-n acest fel L-au lăudat
Pe Dumnezeul Cel pe care
Neamul lui Israel Îl are.
11 Cântau şi-L preamăreau mereu,
Pe-al lui Israel Dumnezeu,
Zicând astfel: „Domnul e mare,
E bun şi plin de îndurare,
Iar îndurarea Domnului
Ţine în veacul veacului!”
Întreg poporul adunat,
Pe Dumnezeu, L-a lăudat
Şi era plin de bucurie,
Că se pusese temelie,
Din nou, la Casa cea pe care,
Domnu-n Ierusalim o are.
12 Dar mulţi din preoţi, iar cu ei
Şi mulţi dintre Leviţi cei
Mai vârstnici, cu mulţi din cei cari,
Peste familii sunt mai mari –
Cari sunt din cei ce au ştiut
Casa ce-a fost la început –
Când au văzut că se puneau
Iar temeliile, plângeau.
Alţii, în schimb, de bucurie,
Chiote-au scos, de veselie,
13 Încât nu s-a deosebit
Plânsul, de chiotul vădit
De bucurie. Mulţi plângeau,
În timp ce alţii chiuiau,
Iar gălăgia lor cea mare
Se auzea din depărtare.