1 După ce lucrul s-a sfârşit,
Toţi căpitanii au venit,
La mine şi au cuvântat:
„Ascultă dar, ce s-a-ntâmplat:
Întreg poporul Israel –
Şi preoţi şi Leviţi cu el –
Să ştii că nu s-au despărţit
De oamenii ce-au locuit
În aste ţări, ci au făcut
Doar urâciuni, cum au văzut
La neamul Canaaniţilor,
Precum şi al Hetiţilor.
Făcut-au ca şi Fereziţii,
Ca Iebusiţii şi-Amoniţii,
Ca neamul Moabiţilor,
Sau cel al Amoriţilor.
Ceea ce în Egipt văzură,
Să ştii dar, că şi ei făcură.
2 Din alte neamuri, şi-au luat
Neveste şi-au amestecat –
În acest fel – neamul cel sfânt,
Cu altele, de pe pământ.
Iar cei care s-au dovedit
Primii care au săvârşit
Acest păcat, au fost cei cari
Peste popor erau, mai mari,
Căci ei erau conducători,
Drept căpitani şi dregători.”
3 Atuncea când am auzit
Lucrul acesta, m-am mâhnit.
Straiul pe care l-am purtat –
Şi-a mea manta – le-am sfâşiat.
Mi-am smuls părul din cap de-ndată
Şi a mea barbă, totodată.
4 Apoi, la mine au venit
Aceia care au vădit
Că teamă au avut, mereu,
De vorbele lui Dumnezeu,
Din pricina păcatului
Făcut de tot poporul Lui
Cari din robie a ieşit.
Eu, jos, m-am aşezat, mâhnit,
Pân’ s-a făcut noapte afară.
5 Când se dădea jertfa de seară,
De la pământ m-am ridicat.
În urmă, am îngenunchiat
Şi mâinile mi-am întins eu,
Spre Domnul Dumnezeul meu,
6 Zicând: „O Doamne, sunt uimit
De cele ce le-am auzit
Şi-acuma iată, mi-e ruşine
Să-mi ridic faţa către Tine,
Pentru că răul săvârşit,
De-al meu popor, s-a înmulţit
Şi pân’ la cer au răzbătut
Greşelile ce le-am făcut.
7 De când părinţii ne-au trăit
Şi până azi, ne-am dovedit –
Fără-ncetare – vinovaţi.
Tocmai de-aceea, am fost daţi
În mâinile străinilor,
Drept pradă săbiilor lor.
De-aceea, robi am fost luaţi
Şi de ruşine-am fost lăsaţi.
De-aceea, fost-am jefuiţi
Şi printre neamuri risipiţi.
8 Dar Dumnezeul nost’ apoi –
Totuşi – S-a îndurat de noi,
Căci câţiva oameni ne-a lăsat
Cari din robie au scăpat,
Iar adăpost, pe-acest pământ,
Ne-a dat, în locul Lui cel sfânt,
Unde apoi ne-a luminat
Şi-unde putinţă ne-a lăsat
Să răsuflăm, tari să ne ţie,
Când înduram aspra robie.
9 Chiar dacă suntem înrobiţi,
Totuşi nu suntem părăsiţi
De Dumnezeu, căci El – spre noi –
Făcut-a să se-ndrepte-apoi,
Bunăvoinţa celor cari
Se află-n Persia mai mari.
Astfel, noi – sprijin – am primit,
Încât din nou, am construit
Casa lui Dumnezeu, pe care
El – în Ierusalim – o are.
Acuma, noi avem un rost
Şi-avem, în Iuda, adăpost.
10 Doamne, ce vom mai spune-apoi,
După aceste lucruri, noi?
Căci iată, nu am împlinit
Ceea ce Tu ne-ai poruncit.
11 Poruncile ce nu le-ai dat
Tu, prin proroci, noi le-am călcat.
Tu le-ai vorbit în acest fel
Copiilor lui Israel:
„Ţara în care-o să intraţi –
În stăpânire s-o luaţi –
Este o ţară minunată,
Însă ea este întinată
De făr’delegi şi urâciuni,
Necurăţii şi spurcăciuni
Pe care-acum le săvârşesc
Popoarele ce-o locuiesc.
12 Fetele voastre, nu le daţi,
Fiilor lor şi nu luaţi –
Din ale lor fete – soţii,
Date pentru ai voştri fii.
Să nu se uite-al Meu popor,
La starea propăşirii lor.
În felu-acesta veţi fi tari
Şi voi veţi fi aceia cari,
Doar roade bune-o să mâncaţi,
Iar ţara aveţi s-o lăsaţi
Urmaşilor, drept moştenire,
Pe veci s-o aibă-n stăpânire.”
13 După tot ce ni s-a-ntâmplat –
Din pricini date de păcat –
Tu Doamne, nu ne-ai părăsit,
Chiar dacă am păcătuit.
Acuma, dacă am scăpat –
Şi dacă-n viaţă ne-ai păstrat –
14 E cuvenit ca să călcăm
Porunca Ta şi să cătăm,
Cu cei pe care îi găsim
În ţară, să ne încuscrim?
N-ar izbucni a Ta mânie?
Ea, peste noi, n-are să vie?
Nu va fi oare, nimicită
Şi rămăşiţa izbăvită
Care acum, ajuns-a iară,
Să se întoarcă-n a sa ţară?
15 O Doamne, Tu eşti drept, mereu.
Tu eşti al nostru Dumnezeu.
O rămăşiţă, suntem noi,
Venită-n ţară, înapoi.
Noi, cei care am fost robiţi,
Suntem – prin Tine – izbăviţi.
‘Naintea Ta suntem aflaţi
Asemeni unor vinovaţi.
De-aceea, nici nu putem sta
Acuma, înaintea Ta.”