1 Când Mardoheu a auzit
Tot ceea ce s-a poruncit,
Haina şi-a rupt şi s-a-mbrăcat
În sac şi-apoi şi-a presărat
Cenuşă-n cap. Astfel gătit,
El, prin cetate, a pornit
Să-şi strige-amărăciunea mare,
Cu ţipete sfâşietoare.
2 Înfăşurat în sacul lui,
La poarta împăratului
În urmă, s-a înfăţişat,
Deşi cel care-i îmbrăcat
În acest fel era oprit
În acel loc de-a fi venit.
3 Oriunde-n ţară ajungea
Porunca dată, aducea
Amară jale-ntre Iudei.
Cuprinşi de-o mare groază, ei
Au început ca să postească
Să plângă, să se învelească
În sac şi în cenuşă-ndată.
4 Estera fost-a înştiinţată
De slujnici şi famenii ei,
Despre ce-a fost, pentru Evrei,
Chiar de-mpăratul, pregătit.
Împărăteasa s-a-ngrozit
Aflând acestea. A luat
Un rând de haine şi l-a dat
La slujitori, ca ei să-l dea
Lui Mardoheu şi să îi ia
Sacul acela, de pe el;
Dar unchiul ei n-a vrut defel.
5 Împărăteasa mai avea
Un famen care se numea
Hatac. Îndată, l-a chemat
Şi l-a trimis ca, întrebat,
Să fie Mardoheu, ce are,
Ce însemnează-a lui purtare.
6 Hatac, la Mardoheu, s-a dus,
Făcând aşa precum i-a spus
7 Estera. Astfel, a aflat
Tot ceea ce s-a întâmplat,
Căci Mardoheu i-a povestit
De soarta ce s-a pregătit
Pentru Iudei. L-a înştiinţat
Şi cât argint are de dat
Haman, pentru împărăţie –
Să pună deci, în visterie –
Pentru uciderea celor
Din naţia Iudeilor.
8 De-asemeni, Mardoheu atunci,
Cuprinsul acelei porunci
Vestită-n Susa, i l-a dat,
Ca el să-i fie arătat
Esterei. A mai poruncit
Ca ea să meargă, negreşit,
La împărat, să stăruiască
Şi astfel să le izbăvească
Întregul neam. Hatac s-a dus
9 La-mpărăteasă şi i-a spus
Cuvintele lui Mardoheu.
10 Prin famen ea-i transmise: „Eu
11 Nu pot să intru la-mpărat,
Dacă la el, nu m-a chemat.
O lege e, ce pedepseşte
Pe-acela care îndrăzneşte –
Fie femeie sau bărbat –
Ca să pătrundă, nechemat,
În curtea împăratului,
Din interiorul casei lui.
Dacă cumva s-a întâmplat
Şi cineva tot a intrat
Fără să fi avut chemare,
Sorţi de-a scăpa cu viaţă, n-are.
El va fi omorât de-ndat’.
Numai aşa va fi scăpat,
Dacă-mpăratul, semn, îi face
Pentru a fi lăsat în pace,
Cu-al său toiag de aur care
Va fi-ndreptat spre-acela care,
La el, să vină, a-ndrăznit –
Aşa doar, fi-va izbăvit.
Iar eu, la el, n-am fost chemată.
Treizeci de zile-s de când, iată
Că pe-mpărat nu l-am văzut.
Deci, nu ştiu ce e de făcut.”
12 Când aste vorbe au ajuns,
La Mardoheu, el a răspuns:
13 „Să nu-ţi închipui tu, cumva,
Că numai tu te vei salva,
Dintre Iudei, căci locuieşti
La curte şi păzită eşti!
14 Dacă acuma ai să taci,
Să nu gândeşti că rău ne faci,
Căci izbăvirea noastră vine
De-altundeva, chiar fără tine!
Dar tu, casa tatălui tău,
Nu veţi putea, de acest rău,
În nici un fel, să vă feriţi,
Ci toţi aveţi ca să periţi.
Şi spune-mi oare, cine ştie,
De n-ai ajuns la-mpărăţie,
Tocmai pentru această vreme?
Deci, nu ai pentru ce te teme!”
15 Estera a trimis să-i spună:
16 „Du-te şi pe Iudei i-adună –
Pe cei ce-n Susa sunt veniţi –
Şi pentru mine să postiţi
Trei zile – fără să mâncaţi,
Fără să beţi – şi aşteptaţi!
Şi eu, cu slujnicele mele,
Postesc în zilele acele.
Apoi voi merge la-mpărat,
În ciuda legii ce s-a dat.
Iar dacă trebuie să mor,
Pieri-voi pentru-al meu popor!”
17 Când Mardoheu a auzit
Vorbele ei, plecă grăbit
Să împlinească de îndat’
Poruncile ce i s-au dat.