1 În luna doisprezece dar –
Chemată şi luna Adar –
În ziua a treisprezecea
Când împlinită trebuia
Porunca împăratului,
Pe când duşmanii neamului
Iudeilor s-au veselit
Gândind că timpul a sosit
De-a stăpâni peste Evrei,
S-au pomenit a fi chiar ei
Intraţi sub stăpânirea lor,
Supuşi astfel, Iudeilor.
2 Toţi, în întinsa-mpărăţie,
Aşteptau ceasul ca să vie.
Stând în cetăţi şi strâns uniţi,
Iudeii fost-au pregătiţi
Să pună mâna pe cei care
Ar fi-ncercat să îi omoare.
Dar împotrivă, nu le-a stat
Nimeni. Pe toţi i-a apucat
O frică mare, de Evrei,
3 Căci sprijiniţi fuseră ei,
De-ai oştilor conducători,
De către marii dregători,
De capii oricărui ţinut,
Fiindcă – frică – au avut
De Mardoheu care-nălţat
Era în casă la-mpărat.
4 Avea putere Mardoheu,
La împărat, şi-astfel, mereu,
Faima-i spori şi cunoscut
Ajunse-n orişice ţinut.
5 Cu sabia, au fost loviţi
Toţi cei cari fost-au dovediţi
A fi duşmani pentru Iudei.
6 În Susa doar, au ucis ei,
Cinci sute din vrăjmaşii lor.
7 Din numărul duşmanilor,
Iată-i pe cei înjunghiaţi,
Care în Susa-au fost aflaţi:
Dalfon, Aspata, Parşandata;
8 La rând urmă apoi Porata,
Aridata, Adalia;
9 Dar lista nu se încheia:
Urmă Parşmata şi-Arizai
Şi Vaiezata şi-Aridai,
10 Cei zece fii ce îi avea
Haman – cari fiu i se vădea
Lui Hamedata – Haman care
Era duşmanul cel mai mare
Al neamului Iudeilor.
Nu au luat averea lor,
Ci numai i-au înjungheat.
11 În ziua ‘ceea, a aflat
Ahaşveroş, câţi au ucis
12 Evrei-n Susa, şi a zis,
Esterei: „Eu am auzit,
Cum că Iudei-au prăpădit
Pe toţi ai lui Haman feciori,
Plus cinci sute dintre ai lor
Vrăjmaşi, aflaţi în capitală –
În Susa – fără de sfială.
Dar ce măcel poate să fie,
Atuncea, în împărăţie,
Până în ultimul ţinut?
Mă-ntreb, ce oare-or fi făcut?…
Dar, în sfârşit, vom mai vedea.
Tu însă, spune-mi ce-ai mai vrea?
Tor ceea ce-ţi doreşti, doar cere,
Iar eu îţi dărui, cu plăcere!”
13 Ea îi răspunse: „De găseşti
Cu cale să îngăduieşti
Să-i laşi în Susa, pe Iudei,
La fel să facă mâine. Ei
Să-i ia pe-ai lui Haman feciori,
Să-i pună în spânzurători.”
14 Ahaşveroş a poruncit
Să fie-aşa cum a dorit.
Ai lui Haman fii, spânzuraţi,
Au fost atunci. Iudei-aflaţi
15 La Susa, în a paişpea zi
A luni-Adar, în zori de zi,
Pe-ai lor vrăjmaşi au tăbărât
Şi trei sute au doborât,
Dar nici acum – ca prima dată –
Averea nu le-a fost prădată.
16 În toată-ntinsa-mpărăţie,
S-au strâns Iudeii, ca să fie
În felu-acesta apăraţi.
De-ai lor duşmani fiind scăpaţi,
Au avut parte de odihnă,
Iar viaţa lor s-a scurs în tihnă.
Cam şaptezeci şi cinci de mii –
Atuncea – şterşi dintre cei vii
Fost-au, de săbiile lor –
De cele-ale Iudeilor.
Dar nimeni nu a jefuit
Averea celor ce-au pierit.
17 Lucrul acesta s-a-ntâmplat,
În luna care s-a chemat
Adar, în ziua treisprezece.
În următoarea-n paisprezece,
Iudeii toţi s-au odihnit
Şi un ospăţ au rânduit,
Făcând – apoi – ca ea să fie
O zi de mare bucurie.
18 Cei care-n Susa s-au aflat,
În treisprezece au luptat,
În paisprezece-au biruit
Şi-n urmă doar, s-au odihnit
Abia-n a cinsprezecea zi,
Când au făcut din ea o zi
De-odihnă şi de bucurie,
De-ospeţe şi de veselie.
19 La fel, Iudeii de la ţară –
Cei care locuiesc afară,
Deci în cetăţi ne-mprejmuite
Cari nu-s cu ziduri întărite –
Fac din a paisprezecea zi
Din luna lui Adar, o zi
De minunată sărbătoare
Şi-şi trimit daruri fiecare.
20 Aceste lucruri au fost scrise
De Mardoheu şi-apoi trimise
Iudeilor ce-au locuit
În ţară. El le-a poruncit
21 Ca-n ziua paisprezece dar
Şi-a cincisprezecea lui Adar –
22 În care-au căpătat odihnă
Scăpând de-ai lor duşmani, în tihnă
Să ţină-o mare sărbătoare,
Când prăznui-vor luna-n care
S-a preschimbat necazul lor,
În bucurie. Tuturor,
De-asemeni, le-a mai poruncit
Ca-n aste zile, negreşit,
Să îşi trimită fiecare,
Cadouri – daruri de mâncare;
Iar darul trebuia-mpărţit
Cu cel care era lipsit.
23 Aceste lucruri le ştiau
Iudeii şi le împlineau
Demult, de-aceea au primit
A împlini ce-a poruncit,
Prin scrierea sa, Mardoheu.
24 Duşmanul neamului Iudeu –
Haman, fiul lui Hamedata –
A plănuit să îi dea gata,
Să-i piardă neîntârziat;
De-aceea, „pur”, a aruncat –
Adică „sorţii”, tălmăcit.
25 Estera, însă, a venit
În mare grabă la-mpărat,
Iar el, în scris, porunci a dat
Ca răul pe care Haman,
Iudeilor, l-avuse-n plan
Să-l făptuiască, înapoi,
Peste al său cap – iar apoi,
Peste ai săi feciori – să cadă.
Toţi au putut, astfel, să vadă
Cum pe Haman l-au spânzurat
Şi cum feciorii i-au urmat.
26 De-aceea, zilele acele,
„Purim”, au fost chemate. Ele,
Numele-acest l-au dobândit
Din „Pur” – sau „sorţi” – şi-i potrivit
Cu ce s-a scris, cu ce-am văzut,
Cu tot ceea ce s-a făcut.
27 O hotărâre au luat
Iudeii. S-au îndatorat
Atunci, nu numai pentru ei,
Însă şi pentru toţi acei
Care urmau să se lipească
De ei, cu ei să vieţuiască.
De-asemenea, s-au obligat
Şi pentru cei ce le-au urmat,
Ca să păzească fiecare,
Mereu, această sărbătoare,
Când este vremea potrivită,
Aşa cum fost-a rânduită,
Aşa precum a fost lăsată.
Nicicând, ea nu va fi schimbată.
28 Aceste zile pomenite
Au trebuit şi prăznuite
Din neam în neam, de fiecare
Familie, de prin orişicare
Cetate sau ţinut şedeau.
Nicicând, ele nu trebuiau
Să fie desfiinţate. Deci,
Purim era astfel, pe veci,
La toţi Iudeii, aşezat,
Şi la acei ce le-au urmat.
29 Estera şi cu Mardoheu
Au scris, poporului Iudeu –
Din nou – cu stăruinţă mare,
Spre-a întări prima scrisoare
Ce la Purim s-a referit –
Cum trebuie sărbătorit.
30 Au cunoscut, ale lor fapte,
Osută douăzeci şi şapte
De zone – de ţinuturi – care
Formau împărăţia mare.
Ţinuturile au primit
Scrisoarea lor şi au găsit
Cuvinte-n ea, de bucurie,
De pace şi credincioşie,
31 Fiind în ăst fel întărite
Acele zile rânduite
Pentru Purim, de Mardoheu
Şi de Estera. Tot mereu,
Aceste zile s-au serbat,
Din neam în neam, neîncetat,
În amintirea postului
Ţinut şi al necazului
Ce a lovit al lor popor,
Pricinuind plânsetul lor.
32 Estera, prin porunca dată,
A întărit, încă odată,
Purim – această sărbătoare
Cari la Evrei e foarte mare.
Porunca merse-n orice parte
A ţării şi-a fost scrisă-n carte.