1 Domnul, pe Moise, l-a chemat
Şi-apoi, astfel a cuvântat:
„La Faraon, te duci, grăbit,
Şi-i spui că Eu am împietrit
Inima lor, a tuturor –
A lui şi-a slujitorilor –
Ca să-Mi arăt semnele Mele,
Azi, între voi şi, despre ele,
2 Fiului tău, să îi vorbeşti
Şi-asemeni, să-i mărturiseşti
Şi fiului fiului tău –
Precum i-ai spus tatălui său –
Tot ceea ce s-a petrecut,
Cum M-am purtat şi ce-am făcut
Eu, în Egipt. Astfel, mereu,
Veţi şti cum că Domnul sunt Eu.”
3 Îndată, Moise şi Aron
Se duseră la Faraon,
Şi înaintea lui au spus:
„Până când fi-vei nesupus?
Cât ai să Mi te-mpotriveşti?
Când ai de gând să te smereşti
În faţa Mea? Pe-al Meu popor,
Din ţara Egiptenilor,
Să-l laşi să plece, să-Mi slujească!
4 De nu-l laşi, au să năvălească
Lăcustele-mpotriva ta.
Mâine, ele-n Egipt vor sta,
Pentru că Eu ţi le trimit.
5 Va fi, de ele-acoperi,
Egiptul tot. Când au să cadă,
Pământul n-o să se mai vadă.
Lăcustele vor fi mâncat
Tot ce-a lăsat nevătămat
Ploaia de piatră. Au să fie,
Roşi şi copacii din câmpie.
6 De ele, ţi se vor umplea
Şi casa ta, şi-asemenea
Şi ale slujitorilor,
Şi ale Egiptenilor.
Aşa ceva, n-au mai văzut
Părinţii tăi şi n-au putut
Să vadă nici părinţii lor –
În ţara Egiptenilor –
De când ei s-au născut şi sânt
Locuitori, pe-acest pământ.”
Moise, îndată, a ieşit
Şi-n mare grabă a venit
În faţa Faraonului.
7 Văzându-l, toţi slujbaşii lui
I-au zis lui Faraon apoi:
„Dar cât timp, oare, pentru noi,
Omul acesta se vădeşte,
O pacoste? Îngăduieşte,
Mai bine-acum, poporului
Să plece şi Domnului lui
Să Îi slujească, precum cere.
Tu nu vezi că Egiptul piere?”
8 Atunci, pe Moise şi Aron,
Ei i-au întors la Faraon:
„Duceţi-vă să Îi slujiţi” –
Le spuse el – „precum doriţi,
Lui Dumnezeu. Dar spune-mi cine
Sunt cei cari vor pleca cu tine?”
9 „O să luăm, cu noi, copiii,
Bătrânii noşti’, precum şi fiii
Şi fiicele pe cari le-avem.
Boii şi oile mai vrem
Să le luăm, cu noi, la drum,
Pentru că trebuie acum,
Ca în a Domnului onoare,
Să prăznuim o sărbătoare” –
Răspuns-au Moise şi Aron.
10 Atunci, măritul Faraon,
Furios, vorbit-a celor doi:
„Numai aşa fie cu voi
Al vostru Domn şi Dumnezeu,
Precum o să vă-ngădui eu,
Din ţara mea, ca să plecaţi,
Cu-ai voştri fii! Mă ascultaţi:
E foarte rău ceea ce vrei
Să faci acum! Seama să iei,
11 Căci altfel, mă împotrivesc!
De vreţi însă, vă învoiesc
Pe voi – bătrânii – să porniţi
La drum, să mergeţi să-I slujiţi
Lui Dumnezeu, cum aţi voit.”
În urmă, el i-a izgonit,
Din faţa sa, pe amândoi.
12 Domnul i-a zis lui Moise-apoi:
„Întindeţi mâna peste ţară
Şi, de îndat’, au să apară
Lăcustele, peste pământ,
Iar ierburile, ce mai sânt –
Care de piatră-au fost scăpate –
De ele-acum vor fi mâncate.”
13 Moise, toiagul, şi-a întins
Peste-al Egiptului cuprins,
Iar Domnul a făcut să bată
Un vânt atunci, în ţara toată.
O zi şi-o noapte, a suflat
Vântul acel şi-a adunat
Lăcustele din răsărit.
Când zorii zilei s-au ivit,
14 De ele, ţara s-a umplut,
Căci nicicând nu s-a mai văzut,
În lume, un astfel de roi.
Şi nici în vremile de-apoi,
Aşa ceva, n-o să mai fie
Şi-astfel de roiuri n-au să vie.
15 Lăcustele-au acoperit
Totul, de nu s-a mai zărit
Pământul. Ele au mâncat
Iarba care s-a mai aflat,
În ţara Egiptenilor
Şi au ros rodul pomilor.
Tot ce fusese ocolit
De piatră, fost-a nimicit
De furia lăcustelor.
În ţara Egiptenilor,
Verde, n-a mai rămas nimic:
Frunza-n copaci şi-al ierbii spic
Au dispărut – tot s-a distrus.
16 Atunci, îndat-a fost adus
Moise cu frate’ său, Aron,
Şi-nfăţişaţi lui Faraon.
Acesta zise: „Negreşit,
Iată că am păcătuit
Faţă de Domnul Dumnezeu
Şi-apoi faţă de voi toţi. Eu
17 Vreau să vă rog acuma, iată,
Să îmi iertaţi, încă o dată,
Păcatul şi să încercaţi
Pe Domnul să-L înduplecaţi,
Să se îndure de-a mea soarte
Şi-astă urgie, care, moarte,
În jurul ei, a semănat,
S-o-ndepărteze de îndat’.”
18 Moise şi frate’ său, Aron,
Plecară, de la Faraon.
Când au ieşit din faţa lui,
S-au dus ‘naintea Domnului
Şi rugăciuni I-au înălţat.
19 Atuncea, El a-ndepărtat
Toate lăcustele din ţară.
Un vânt puternic, a pus iară,
Să bată-acum, dinspre apus.
Acesta a luat pe sus
Şi-a azvârlit întregul roi,
În Marea Roşie apoi,
Unde lăcustele pieriră,
Căci apele le înghiţiră.
20 Dar Faraon şi-a împietrit
Inima iar – cum a voit
Domnul, din nou – şi astfel, el
Nu l-a lăsat pe Israel,
Să părăsească ţara lui,
Ca să slujească Domnului.
21 Domnul, pe Moise, l-a chemat
Şi-n acest fel a cuvântat:
„Iată, acum ce am să-ţi cer:
Să îţi ridici mâna, spre cer,
Căci bezna grea se va întinde
Şi-ntreg Egiptul va cuprinde.
Această beznă ce-o să vie,
Atât de deasă o să fie,
Că va putea fi pipăită.”
22 Porunca dată, împlinită
A fost de Moise, imediat.
Spre cer, braţul şi-a ridicat
Şi-o mare beznă s-a întins
Peste-al Egiptului cuprins.
Trei zile bezna a ţinut.
23 Nimeni, nimic, n-a mai văzut
Şi nimeni nu s-a-ncumetat
Atunci, să se fi ridicat
Din locul lui. Unde-a şezut
Israel – în al său ţinut –
A fost, în acel timp, lumină.
24 Moise a fost chemat să vină
La Faraon, care i-a zis:
„Vă las, aşa cum v-am promis,
Să mergeţi şi să Îi slujiţi
Lui Dumnezeu. Însă, să ştiţi,
Că trebuie ca să lăsaţi
Aici, şi oi şi boi. Luaţi
Pe-ai voştri fii numai, cu voi.”
25 Astfel răspunse Moise-apoi:
„Chiar dacă tu – căci ştim că ai –
Voieşti ca nouă să ne dai
Ceea ce trebuie jertfit,
Precum şi ce e rânduit
Să fie ardere de tot
Adusă Domnului, nu pot
26 A lăsa turmele la voi.
Ci ele vor pleca cu noi,
Căci nici o unghie nu poate
Rămâne-aici. Vor pleca toate.
Din ele doar, lua-vom noi,
Jertfe care vor fi apoi,
Aduse Domnului, căci ştim
Cum trebuie să Îi slujim.
Şi doar la locul potrivit
Afla-vom ce e nimerit,
Din rândul turmei, să luăm,
Şi Domnului să-I închinăm.”
27 Dar după voia Domnului,
Inima Faraonului –
Din nou acum – s-a împietrit
Şi astfel, nu s-a învoit
Să-i lase – precum a promis –
Să plece şi de-aceea-a zis
28 El, către Moise, mâniat:
„Ieşi de la mine, imediat!
Să nu-ndrăzneşti ca să mai vii,
În faţă-mi, pentru că, să ştii,
Că de mai dau ochii cu tine,
Nu are să îţi fie bine!
Deci, să nu spui că nu ţi-am zis:
Voi pune ca să fii ucis!”
29 „Da!”– zise Moise – „Nu voi sta,
De-acuma, înaintea ta!”