1 Domnul, lui Moise-i zise-apoi:
„Înc-o urgie-aduce-voi,
Peste Egipt şi împărat.
În urmă, vă va fi lăsat,
Egiptul, să îl părăsiţi.
Ba mai mult, fi-veţi izgoniţi,
Ca să plecaţi din ţara lui.
2 Vorbeşte dar, poporului
Şi spune-le, la fiecare,
De la vecinul ce îl are,
Vase să ceară – când plecaţi –
De-argint şi aur. Le luaţi
Pe toate, să le-aveţi cu voi.”
3 Domnul a mai făcut apoi,
Ca trecerea – al Său popor –
În faţa Egiptenilor,
Să capete. El a făcut
Ca bine să fie văzut,
Chiar Moise, înaintea lor.
4 Moise le spuse tuturor:
„Aşa vorbeşte Dumnezeu:
„Iată, la miezul nopţii, Eu
Voi trece prin Egipt. Atunci,
5 Pieri-vor toţi ai voştri prunci,
Cari mai întâi vi s-au născut.
Lucrul acest va fi-nceput
De la urmaşul pus pe tron
Chiar de măritul Faraon,
Până la cel mai ne-nsemnat
Fecior al roabei care-a stat
La râşniţă. Primii născuţi
Ai dobitoacelor, trecuţi
În moarte, chiar şi ei fi-vor.
6 În ţara Egiptenilor
Vor fi atunci, ţipete mari –
Cum n-au mai fost nicicând – şi cari,
În veci nu au ca să mai fie.
7 Urgia care va să vie,
Nu-l va lovi pe Israel.
Toţi veţi vedea, în acest fel,
Cum Dumnezeu are de ştire
Şi poate face osebire,
Între-al lui Israel popor
Şi cel al Egiptenilor:
Căci nici un om – şi nici măcar
Un câine – nu va pieri dar,
Din al lui Israel popor.
8 Atunci, oricare slujitor
Al tău, se va grăbi la mine:
Pân’ la pământ au să se-nchine,
În faţa mea, şi au să spună:
„Întreg poporul, îl adună
Şi ieşi apoi, cu el, afară.
Să părăseşti această ţară!”
Când toate se vor fi-ntâmplat,
Noi toţi pleca-vom imediat.”
Când Moise, vorba, şi-a sfârşit,
Plin de mânie a ieşit,
Din faţa Faraonului
Şi-a tuturor slugilor lui.
9 Domnul, lui Moise-i zise-apoi:
„Iată că Faraon, de voi,
N-o să asculte, căci voiesc
În acest fel, să-Mi înmulţesc
Minuni ce le-am făcut,
În al Egiptului ţinut.”
10 Astfel, Moise şi cu Aron,
Atunci, faţă de Faraon,
Multe minuni au săvârşit.
Dar Dumnezeu l-a împietrit
Pe Faraon, din nou, iar el
Nu l-a lăsat pe Israel,
Să plece din al său ţinut,
Aşa cum Domnul a cerut.