1 Erau încă la Faraon –
În ţară – Moise şi Aron,
Când Domnul a-nceput să spună:
2 „Luna aceasta-i prima lună
Din an, de-acuma, pentru voi.
3 Lui Israel, veţi spune-apoi:
„De-acum trebuie să se ştie
Cum că atunci când va să vie
A zecea zi, din luna care
Începe anul, fiecare –
Din al vost’ neam – să ia un miel,
Pa cari să-l aibă pentru el
Şi-asemeni pentru casa lui –
Pentru familia omului.
4 Dacă pentru un miel, la masă,
Cei care sunt aflaţi în casă
Se dovedesc a fi puţini,
Să-i cheme şi pe-ai lor vecini.
Mielul va trebui luat
Cu un vecin apropiat,
Şi cont va ţine fiecare,
De sufletele ce le are,
Aflate în familia lui.
Deci potrivit numărului
De suflete ce le aveţi,
Să socotiţi dar, cât puteţi,
Din mielu-acela să mâncaţi.
5 Mielul pe care-o să-l tăiaţi,
Va fi de parte bărbătească
Şi-un an trebuie să-mplinească.
De-asemeni, trebuie să fie
Fără cusur. Să se mai ştie
Că este voie să aveţi,
Ori miel, ori ied, precum puteţi.
6 Păstrat, el trebuie să fie,
Până când are ca să vie
A paisprezecea zi din lună.
În ziua ‘ceea, se adună
Întreg neamul lui Israel,
Iar seara, junghie-acel miel.
7 Apoi, cu sângele-adunat
Din mielul ce-a fost junghiat,
Să ungă stâlpii uşilor
Şi pragul de de-asupra lor,
Al caselor unde-au mâncat
Mielul cari fost-a junghiat.
8 Să se mănânce carnea lui –
Cari doar la para focului
Friptă va fi – în acea noapte.
Mâncaţi-o cu azime coapte,
Precum şi cu verdeţuri care
Vor trebui a fi amare.
9 Să nu mâncaţi, crud, mielu-acel,
Şi nici în apă fiert, ci el –
Cu măruntaie, cap, picioare –
Va fi gătit de fiecare,
Doar fript la para focului.
10 Tot să-l mâncaţi şi, nimănui,
Nimic să nu îi mai rămână
Apoi, din mielu-acela, până
Când zorii zilei se revarsă.
Restul de carne va fi arsă.
11 Iată cum trebuie să staţi,
Când mielul o să îl mâncaţi:
În mâini, toiege să aveţi,
Mijlocu-ncins să vi-l ţineţi;
Cu-ncălţămintea în picioare,
Îl veţi mânca în graba mare,
Căci sunt Paştele Domnului.
12 Iată, în noaptea Paştelui,
Eu, prin Egipt, am să pornesc,
Pentru că am să îi lovesc
Pe cei întâi născuţi pe care,
Acum, ţara aceasta-i are,
Oriunde sunt – în orice loc –
Fie el om, sau dobitoc.
Astfel, atunci – la acea dată –
Eu am să fac o judecată,
În contra zeilor pe care
Ţara Egiptului îi are.
Va fi după al Meu cuvânt,
Pentru că Eu doar, Domnul sânt.
13 Cu sânge o să însemnaţi,
Casele-n care vă aflaţi.
Eu voi vedea sângele-apoi,
Şi am să trec pe lângă voi,
Fără să vă pricinuiesc
Vreun rău atuncea când lovesc
Ţara Egiptului. Să ştiţi
14 Că trebuie să pomeniţi
Ziua aceasta, tot mereu.
Drept cinste pentru Dumnezeu,
Din neam în neam, va trebui
O sărbătoare-a prăznui.
Ea o să fie, pentru voi,
O lege veşnică apoi.
15 În şapte zile, numărate,
Numai azimi vor fi mâncate.
Când prima zi are să vie,
Nu trebuie ca să mai fie,
La voi, în case, aluat.
Acel care va fi mâncat
Pâine dospită-n timpul care
Va ţine astă sărbătoare,
Are să fie pedepsit
Şi, din Israel, nimicit.
16 În prima zi de sărbătoare,
De Paşti, o sfântă adunare,
Întreg poporul va avea.
A şaptea zi, de-asemenea.
Nu aveţi voie să munciţi
Atunci, ci doar să pregătiţi
Ce trebuie-a fi pus pe masă –
Deci hrana, pentru orice casă.
17 Să ţină astă sărbătoare,
Întotdeauna, fiecare,
Căci ale voastre oşti – pe toate –
În ziua ‘ceea le voi scoate
Eu, din Egipt. Veţi şti apoi,
Că ziua ce-o veţi ţine voi,
Va trebui lege să fie,
De-acuma, pentru veşnicie.
18 Când luna-ntâia va sosi,
Din cea de-a paisprezecea zi
Până-n a douăzeci şi una,
O să mâncaţi – întotdeauna –
Numai azimi. Deci, nimenea,
19 În acest timp, nu va avea –
În şapte zile – aluat,
În casă. Cel ce a mâncat
Pâine dospită, să se ştie
Că nimicit are să fie,
Din al lui Israel popor,
Chiar de-i străin şi călător
Sau chiar dacă omul acel
E băştinaş în Israel.
20 Deci legea trebuie păzită:
Să nu mâncaţi pâine dospită,
Ci doar azimi, în sărbătoare,
O să mănânce fiecare.”
21 Moise-a chemat, atunci, la el,
Pe cei bătrâni din Israel,
Şi le-a vorbit: „Voi să plecaţi,
Căci trebuie ca să luaţi,
Pentru familii, câte-un miel.
Paştele vostru, este el
Şi trebuie să-l junghiaţi.
22 În strachină, să adunaţi
Sângele lui. Isop apoi,
Într-un mănunchi, veţi strânge voi
Şi-n sânge o să-l înmuiaţi.
Cu sânge, trebuie să daţi
Apoi, uşorii uşilor
Şi pragul de de-asupra lor.
Nimeni din voi dar, de cu seară,
Să nu iasă din case-afară,
Până când zorii au să vină –
Până va fi, din nou, lumină –
23 Căci prin Egipt, Domnul urmează
A trece. El are să vază
Că aţi făcut precum v-a spus
Şi aţi uns pragul cel de sus,
Precum şi stâlpii uşilor,
Cu tot sângele mieilor.
El nu o să îngăduiască,
Atuncea, ca să vă lovească
Nimicitorul, ci lăsaţi
Veţi fi, în viaţă, şi cruţaţi.
24 Toate acestea să le ştiţi,
Căci trebuie ca să-l păziţi,
Ca pe o lege, pentru voi
Şi pentru-ai voşti’ copii apoi,
De-acum, în vecii vecilor.
25 Când va intra acest popor,
În ţara care-i va fi dată,
Precum promis-a Domnu-odată –
Când veţi intra pe-acel pământ –
Să ţineţi ăst obicei sfânt.
26 Copiii care vă urmează,
Când au să-ntrebe: „Ce-nsemnează
Ăst obicei?”, Eu vreau ca voi
27 Să le răspundeţi mai apoi:
„Iată, e jertfa Paştelui,
Adusă-n cinstea Domnului,
Care, pe noi, ne-a ocrotit.
În noaptea când El a lovit
Egiptul şi-al lui împărat,
Casele noastre au scăpat.”
Atunci când Moise a sfârşit,
Aceste vorbe, de rostit,
Întreg poporul adunat,
Pân’ la pământ, s-a închinat.
28 Apoi, fiii lui Israel
Plecară din locul acel,
Făcând aşa cum a dorit
Domnul, Cel care le-a vorbit
Prin Moise şi Aron atunci,
Când le dădea aste porunci.
29 Când miezul nopţi a venit
Peste Egipt, Domnu-a lovit
Pe cei dintâi născuţi ai lui:
Din casa Faraonului –
De pe-al său scaun de domnie –
Pân’ la acel ce-a fost să fie
Primul născut al celui care
Era, atunci, în închisoare;
Şi-n neamul dobitoacelor
Pieriră-ntâi născuţii lor.
30 În miez de noapte, s-a trezit
Chiar Faraon. S-a îngrozit
Tot al Egiptului ţinut,
De ţipete, căci n-a avut,
Pe-al său întins, o casă-n care,
Un mort să n-aibă fiecare.
31 În acea noapte, Faraon
Chemă pe Moise şi Aron
Şi zise: „Iute, vă sculaţi!
Ieşiţi din ţară! Să plecaţi
Voi şi întregul Israel!
Mergeţi, precum doreşte El –
Domnul, de care mi-aţi vorbit.
Slujiţi-I cum va poruncit!
32 Luaţi şi turmele de oi,
Luaţi cirezile de boi,
Dar mai ‘nainte să plecaţi
Vreau să mă binecuvântaţi.”
33 Toţi Egiptenii îl zoreau,
Pe Israel, căci îşi doreau
Să părăsească a lor ţară,
Să iasă cât mai iute-afară,
Zicând: „De nu plecaţi, apoi,
O să pierim, curând, şi noi.”
34 ‘Nainte de a fi plecat,
Întreg poporul şi-a luat
Coca pe care-a frământat-o,
Pân’ n-a dospit. A aşezat-o
În pături de postav, pe care,
Apoi, în haine, fiecare
Le-a învelit şi le-a săltat
Pe umeri; iar când au plecat,
35 Tot Israelul a făcut,
Cum Moise spus-a: a cerut
Ca Egiptenii să le dea
Haine şi vase-asemenea,
De-argint şi aur. N-a fost greu,
36 Căci se-ngrijise Dumnezeu,
Să capete, al Său popor –
În faţa Egiptenilor –
Trecere mare, şi-au primit
Tot ce-au cerut. A jefuit,
Chiar la plecare, Israel,
Pe Egipteni, în acest fel.
37 Aproape şase sute mii,
Erau ai lui Israel fii,
Atuncea când au părăsit
Ţinutul care s-a numit
Ramses, mergând către Sucot.
N-a fost cuprins poporul tot
În acest număr, ci erau
Doar cei care pe jos mergeau,
Făr’ a se fi adăugat
Femeile care-au plecat
Alături de acel popor,
Urmate de copiii lor.
38 Poporul fost-a însoţit
De mulţi alţi oameni ce-au pornit
Cu el, la drum, cu oi şi boi –
Erau oameni de orice soi.
39 Din plămădelile pe care
Toţi le luară la plecare –
Şi care încă n-au dospit –
Turte, apoi, au pregătit,
Fără să aibă aluat,
Că din Egipt – când au scăpat –
Nimeni, merinde, n-a putut
Să-şi ia, căci timp nu a avut:
Cu toţi fuseseră grăbiţi,
Fiind, de Egipteni, zoriţi.
40 Poporul lui Israel deci,
Ani, patru sute şi treizeci,
Fosta-n Egipt, înlănţuit.
41 Exact când timpul s-a-mplinit –
Când patru sute şi treizeci
De ani, pe-ai timpului poteci,
Trecură – oastea Domnului
Ieşi din a Egiptului,
Robie cruntă şi amară,
Şi părăsit-a acea ţară.
42 Noaptea aceea anumită,
Mereu, trebuie prăznuită
În cinstea Domnului, căci El,
Atunci, l-a scos pe Israel,
Din a Egiptului robie.
Ea, prăznuită, va să fie,
Mereu, în cinstea Domnului,
De către toţi copiii Lui,
Din al lui Israel popor,
Precum şi de urmaşii lor.
43 Lui Moise şi Aron apoi,
Domnul le dete porunci noi:
„Iată porunca privitoare
La Paşte, pentru fiecare:
Străinilor să nu le dai,
Din ele, a mânca. Să tai
44 Dar, împrejur, pe robul care
L-ai cumpărat pe bani. Cel care
Ajuns-a împrejur tăiat,
Poate, şi el, a fi lăsat
Ca să ia Paştele apoi.
45 Nici veneticul de la voi –
Nici simbriaşu-asemenea –
Parte de Paşti, nu va avea.
46 A le mânca, e-ngăduit
Numai în casă, negreşit.
Carnea, afară, nu-ncercaţi
S-o scoateţi şi nu sfărmaţi,
Cumva, vreun os, din mielu-acel.
47 Întreg poporul Israel
Să facă Paştele, voiesc.
48 Străinii care locuiesc
La tine şi au să dorească
Şi ei, apoi, să prăznuiască
Acest Paşte al Domnului,
Să ştie că doar omului
Care-mprejur este tăiat,
Dreptul acesta, îi e dat.
Deci, orice parte bărbătească –
Din cei cari vin să prăznuiască
Paştele-acest – va fi tăiat
Dar împrejur şi-apoi, lăsat
Ca să se-apropie de ele –
Să facă Paştele acele –
Căci doar atunci, omu-acel,
Cu băştinaşul, e la fel.
Omul care nu e tăiat,
Nicicum, nu trebuie lăsat,
Paşte să ia – se înţelege.
49 Mereu va fi aceeaşi lege
Şi pentru cei ce-s băştinaşi
Şi pentru cei pe care-i laşi,
Cu tine, ca să locuiască
Şi, între voi, să vieţuiască.”
50 Tot Israelul a făcut
Aşa cum Domnul a cerut,
Prin Moise şi Aron. Deci El,
51 Pe toţi fiii lui Israel,
Din al Egiptului ţinut,
I-a scos şi liberi i-a făcut.