1 Domnul, pe Moise, l-a chemat
Şi-apoi astfel, a cuvântat:
2 „Ascultă dar, al Meu cuvânt:
Să-Mi pui deoparte, ca şi sfânt,
Pe orişicare-ntâi născut,
Pe cari poporul l-a avut.
Primii născuţi în Israel,
Ai Mei sunt. În acelaşi fel,
Va trebui să faceţi voi,
Cu dobitoacele apoi.
Primul născut dar, la un loc –
Fie că-i om sau dobitoc –
Să-l pui deoparte, ca şi sfânt,
Căci toţi aceştia, ai Mei sânt.”
3 Moise, în urmă, a venit,
Poporului de i-a vorbit:
„Să v-amintiţi, neîncetat,
De-această zi-n care-aţi scăpat
Din a Egiptului robie,
De-acum şi până-n veşnicie.
Pe voi, fiii lui Israel,
Cu braţul său puternic, El –
Domnul – v-a ridicat de jos
Şi din robia grea, v-a scos.
Porunca Lui, va fi-mplinită:
Să nu mâncaţi pâine dospită,
4 Căci azi, în luna spicelor,
Din ţara Egiptenilor,
Domnul v-a scos.” (În evreieşte,
„Abib”, luna se tălmăceşte.)
5 „Domnul te scoate azi, afară.
Când vei ajunge-n a ta ţară –
Care-i a Canaaniţilor,
Heviţilor, Hetiţilor,
Şi-a celor ce sunt Amoriţi
Şi-a celor cari sunt Iebusiţi –
În locu-acela minunat,
Pe care, Domnul a jurat,
Părinţilor, că ţi-l dă ţie –
Ţară în cari, precum se ştie,
Lapte şi miere curg mereu,
Tu să nu uiţi de Dumnezeu,
Şi să-ţi ţii slujba viitoare,
Atunci când luna următoare,
A spicelor, sosi-va iar.
6 Tu, şapte zile aşadar,
Azimi mănânci. Când va să vie
Ziua a şaptea, să se ţie
O sărbătoare închinată
În cinstea Domnului. Deci iată,
7 În şapte zile, numărate,
Numai azimi vor fi mâncate.
Nu îţi este îngăduit,
Atuncea, aluat dospit
Să ai în casă sau afară
Şi de asemeni, nici în ţară.
8 Fiului tău, atunci, să-i spui:
„Spre pomenirea Domnului,
Se fac acestea – minte ţine! –
Pentru că El m-a scos, pe mine,
Din a Egiptului robie”
9 Un semn, pe mână să îţi fie,
Şi ca un semn de amintire
Pe frunte, în a ta privire.
Astfel, legea lui Dumnezeu,
Sub ochii tăi, va fi mereu.
Numai aşa, în gura ta,
Întotdeauna, ea va sta,
Căci din Egipt, cu braţu-I tare,
Domnul v-a scos, pe fiecare.
10 În fiecare an, o dată,
Exact la vremea arătată,
Porunca să o împlineşti.
11 Atuncea când ai să soseşti,
În ţara Canaaniţilor,
Pe cari Domnul, părinţilor –
Şi ţie-n urmă – a jurat
Că ţi-o va da, eşti obligat
12 Să iei oricari întâi născut –
Chiar de-i de dobitoc făcut,
Sau e de vitele pe care
O să le aibă fiecare –
Dacă-i de parte bărbătească,
Fiindcă o să trebuiască
A fi-nchinaţi, toţi, Domnului,
Pentru că toţi vor fi ai Lui.
13 Preţul, pentru răscumpărare,
Al primului născut ce-l are
O măgăriţă, e un miel.
De nu-l răscumperi în ăst fel,
Să îi frângi gâtul, puiului.
Întâi născuţii omului,
La fel, vor fi răscumpăraţi.
Deci trebuie ca să luaţi
Un miel, cu cari să se plătească
Orişice parte bărbătească.
14 Atunci când fi-vei întrebat,
De fiul tău: „Ce-a însemnat
Lucrul acesta?”, tu să-i spui:
„Prin braţul tare-al Domnului
Atotputernic, am ieşit
Din ţara-n care-am fost robit.
Din al Egiptului ţinut –
În care noi, robi, am zăcut –
Domnul ne-a scos, în libertate.
Deci iată ce însemnătate
Au toate-aceste lucruri. Când
15 S-a-mpotrivit Faraon, vrând
Să ne oprească să plecăm,
Domnul, căruia ne-nchinăm,
Pe toţi întâi născuţii lui,
Precum şi pe-ai Egiptului,
I-a omorât atunci, lovind
Întâi pe oameni şi sfârşind
Cu dobitoacele lor. Eu,
Jertfă-i aduc, lui Dumnezeu,
Pe cei ce sunt întâi născuţi –
Pe toţi cei care-au fost făcuţi
Întâi, ca parte bărbătească.
Apoi, are să trebuiască
Să îi răscumperi pe toţi cei
Întâi născuţi, din fiii mei.
16 Ceea ce fac acuma, ţie,
Un semn pe mână, să îţi fie,
Precum şi-un semn de amintire,
Cari fi-va sub a ta privire.
Căci prin puterea mâinii Lui,
Domnul, din al Egiptului
Ţinut, ne-a scos pe toţi, afară,
Şi liberi, El ne-a făcut, iară.”
17 Când Faraon s-a învoit –
Şi când Israel a ieşit
Din ţara lui – Domnul n-a vrut
Să-l ducă spre acel ţinut
Al ţării Filistenilor –
Deşi era mult mai uşor
Şi mult mai scurt drumul acel –
Căci iată ce S-a gândit El:
„Dacă poporul va vedea
Războiul, poate că va vrea
Să se întoarcă înapoi,
Către Egipt.” Astfel apoi,
18 El, pe popor, l-a îndrumat
Pe drumul care s-a-ndreptat
Către pustie, hotărând
Ocol a face, atingând
Al Mării Roşii ţărm astfel.
Ieşind, fii lui Israel,
Cari din Egipt au fost scăpaţi,
Erau cu toţii înarmaţi.
19 Moise, ale lui Iosif oase,
Atuncea, din Egipt, le scoase,
Căci Iosif, să jure i-a pus –
Pe-ai lui Israel fii – şi-a spus:
„Atunci când fi-veţi cercetaţi,
De Dumnezeu, să îmi luaţi,
De-aici, şi ale mele oase,
Căci vreau, afară, a fi scoase.”
20 Întreg poporul a pornit
De la Sucot şi-a poposit
În locul ce este aflat
Lângă pustiu, Etam chemat.
21 Domnul mergea-naintea lor,
Ziua fiind un stâlp de nor,
Iar noaptea, stâlp de foc, prin care
Îi conducea, fără-ncetare.
22 Pe timp de zi, avea poporul –
Neîncetat – în faţă-i, norul.
Noaptea apoi, de-asemenea,
Stâlpul de foc îl priveghea.