1 Domnul, pe Moise, l-a chemat
Şi-n acest fel a cuvântat:
„Te duci la Faraon şi-i spui:
„Ascultă vorba Domnului,
Al Domnului Evreilor:
„Să-l laşi dar, pe al Meu popor,
Ca să se ducă în pustie,
Unde să Îmi slujească Mie.
2 De nu-l laşi, de te-mpotriveşti
Şi dacă ai să-l mai opreşti,
3 Simţi-vei mâna Domnului,
Asupra ta. Căci braţul Lui,
Peste-a ta turmă se va-ntinde
Şi-ntregul câmp îl va cuprinde,
Lovind măgari şi cai şi boi,
Cămile şi turme de oi.
Cu ciumă o să le lovească
Şi are să le nimicească.
4 Dar turmele lui Israel
Vor fi păzite-atunci, de El;
Căci Dumnezeu, seama, va ţine,
De ceea ce îi aparţine
Poporului Său – nici o vită,
De ciumă, nu va fi lovită,
Ci ale Egiptenilor
Turme, atuncea, pieri-vor.”
5 Domnul, un timp, a stabilit,
Şi-a zis: „Mâine e potrivit
Ca-n astă ţară să-mplinesc
Lucrul pe cari, azi, îl vestesc.”
6 A doua zi chiar, Domnu-a vrut
Să facă ce-a zis şi-a făcut
Întocmai, precum a vestit.
Turmele, toate, au pierit,
Din ţara Egiptenilor;
Dar cele-ale copiilor
Lui Israel, toate, scăpară
Fără ca vreo vită să piară.
7 Atuncea, marele-mpărat
A vrut a şti ce s-a-ntâmplat:
Din turmele lui Israel –
Plin de uimire – află el,
Că nici o vită n-a pierit.
Dar şi acum şi-a împietrit
Inima sa, şi-n ţara lui,
Opri poporul Domnului.
8 Domnul, pe Moise, l-a chemat –
Şi pe Aron – şi-a cuvântat:
„Cenuşă, din cuptor, luaţi
Şi la-mpăratul vă-nturnaţi.
Moise, apoi, sub ochii lui,
Către înaltul cerului,
Să o arunce de îndată.
9 Cenuşa fi-va preschimbată
Într-o ţărână ce va face –
Pe oameni şi pe dobitoace –
S-apară nişte bube rele.
Beşici fierbinţi, vor naşte ele,
Pe pielea animalelor
Şi-a tuturor oamenilor.”
10 Atunci, cenuşă au luat,
Cei doi, şi-au mers la împărat.
Sub ochii Faraonului,
Către înaltul cerului,
Moise, cenuşă, a zvârlit.
Îndată, ea a devenit
O plagă, care s-a întins
Peste-al Egiptului cuprins.
Pielea locuitorilor –
Precum şi-a animalelor –
Cu bube rele, s-a spuzit.
Acestea au pricinuit,
Îndată, doar beşici fierbinţi,
Care-au născut mari suferinţi.
11 Toţi vrăjitorii s-au umplut
De bube şi-astfel, n-au putut
Ca să se ducă la-mpărat,
Atuncea când el i-a chemat.
12 Domnul – aşa cum a vorbit
Întâi, cu Moise – i-a-mpietrit
Inima iar, lui Faraon,
Care, de Moise şi Aron,
Nu s-a lăsat înduplecat,
Căci vorba nu le-a ascultat.
13 Domnul, lui Moise, i-a vorbit:
„Iată ce ai de împlinit:
Mâine, te scoli de dimineaţă,
Îi ieşi lui Faraon în faţă
Şi îi transmiţi ce îţi spun Eu:
„Aşa vorbeşte Dumnezeu,
Domnul Evreilor: „Îl lasă,
Pe-al Meu popor, acum, să iasă
Din ţara ta, ca, în pustie,
Să meargă, să-Mi slujească Mie.
14 Dacă n-asculţi de vorba Mea,
Îţi voi trimite – vei vedea! –
În contra ta, de astă dată,
Toate urgiile de-ndată,
Şi voi ţinti inima ta.
Acestea se vor îndrepta
Către întregul tău popor,
Către oricare slujitor
Din slujba ta, ca să ştii bine,
Că nu e nimenea ca Mine,
Pe al pământului cuprins.
15 Mâna, dacă Mi-aş fi întins,
Cu ciumă ca să te lovesc –
Pe tine, pe cei cari trăiesc
În ţară şi supuşi îţi sânt –
Aţi fi pierit de pe pământ.
16 Însă-n picioare te-am lăsat
Să stai – deşi n-ai ascultat –
Doar ca să vezi ce tare-s Eu
Şi pentru ca Numele Meu,
Pe tot pământu-a fi vestit!
17 Ia seama la ce ţi-am vorbit,
Căci dacă te împotriveşti
Şi ai să-ncerci să îl opreşti
Pe-al Meu popor, încă o dată,
18 Mâine, voi face ca să bată –
Exact la acest ceas în care
Eu îţi vorbesc – o piatră mare.
Iar piatra care o să vie,
Atât de mare o să fie,
Cum nu s-a pomenit vreodată,
De când e ţara-ntemeiată.
19 S-adăposteşti – te sfătuiesc –
Turmele care se găsesc
Pe câmp acum. Să intre-n casă
Toţi oamenii. Să nu mai iasă,
La acel ceas, nimeni, afară,
Pentru că iată, au să piară
Oameni şi vitele aflate
Pe câmpuri, când piatra va bate.”
20 Slujbaşii Faraonului,
Cari, de cuvântul Domnului
Teamă aveau, iute s-au dus
Şi-apoi, la adăpost, şi-au pus
Turme şi robi. Tot ce-au avut,
În case-au dus, căci s-au temut.
21 Dar cei care n-au ascultat
De Domnul, nu şi-au adunat –
Din câmpuri – robii ce-i aveau,
Care cu turmele erau.
22 Domnul, la Sine, l-a chemat
Pe Moise, şi a cuvântat:
„Întinde-ţi dar, spre cer, de-ndată,
Al tău braţ şi are să bată
Piatra-n ţara Egiptului,
Lovind locuitorii lui
Şi turmele cari pe câmp sânt
Şi iarba, de pe-al său pământ.”
23 Moise, toiagu-a ridicat
Şi, către cer, l-a îndreptat.
Atuncea – precum a promis –
Piatră şi foc, Domnu-a trimis,
Peste Egipt, şi le-a-nsoţit
Cu tunete, necontenit.
24 Piatra, cu foc amestecată,
Căzut-a peste ţara toată.
Piatra a fost atât de mare,
Cum nu s-a mai văzut sub soare,
De când locuitorii sânt
Pe al Egiptului pământ.
25 Piatra, atunci, a nimicit
Tot ce pe câmpuri s-a găsit:
Au fost şi om şi dobitoc,
Loviţi de piatră şi de foc.
Iarba din câmp a fost lovită
Şi-n întregime nimicită.
De-asemenea, au fost loviţi
Copacii, toţi, şi nimiciţi.
26 În al Gosenului ţinut –
Acolo unde au şezut,
Atunci, fiii lui Israel –
Piatra nu a bătut, defel.
27 Grabnic, măritul Faraon
Chemă pe Moise şi Aron
Şi-n felu-acesta, le-a vorbit:
„Iată că am păcătuit.
Acuma văd, cu întristare,
Că Dumnezeu dreptate are.
Noi, vinovaţi, suntem: şi eu,
Precum şi tot poporul meu.
28 Rugaţi pe Domnul, amândoi,
Să nu mai dea iar, peste noi,
Cu tunetul şi piatra Lui,
Căci dau drumul poporului
Pe care-l are-n a mea ţară,
Să plece – să iasă afară –
Aşa precum a poruncit.
Acum, nu va mai fi oprit.”
29 Moise a zis: „Bine-mpărate.
Când am să ies eu, din cetate,
Am să-mi ridic braţele-n sus,
Spre Domnul şi, precum ţi-am spus,
Tunetul o să se oprească,
Iar piatra n-o să mai lovească;
Şi-astfel, veţi ştii că ăst pământ,
Este al Domnului Cel Sfânt!
30 Însă, ştiu, foarte bine, eu,
Cum că de Domnul Dumnezeu,
Voi nu aveţi să ascultaţi –
Nici tu, nici cei care-s aflaţi
La tine-n slujbă, împărate!”
31 Lanuri întinse şi bogate,
De in şi orz, au fost distruse,
Căci inu-atunci, floare făcuse,
Iar orzul fost-a înspicat.
32 Grâul şi-ovăzul au scăpat;
Fiind târziu însămânţate,
Ele-au putut a fi salvate.
33 Pe Faraon, l-a părăsit
Moise şi-n urmă, a ieşit
Afară din cetatea lui.
Apoi, spre-naltul cerului –
Spre Domnul – el şi-a ridicat
Mâinile sale. Imediat
Piatră şi tunet s-au oprit,
Iar ploaia nu a mai venit,
34 Peste pământ. Când a văzut
Că tunetele au tăcut,
Că ploile au încetat
Şi pietrele n-au mai picat,
Iar, Faraon şi-a împietrit
Inima şi-a păcătuit,
Din nou, în faţa Domnului,
Şi el şi slujitorii lui.
35 Lui Faraon i s-a-mpietrit
Inima iar, şi n-a voit,
Ca pe-al lui Israel popor,
Din ţara Egiptenilor,
Să-l slobozească. Atunci el
A împlinit – în acest fel –
Ceea ce Domnul a vestit,
Când El, prin Moise, a vorbit.