1 Moise şi tot poporul lui,
Cântară-un cântec Domnului.
Ei ziseră: „Lui Dumnezeu,
Avem să Îi cântăm, mereu,
Căci slava, El Şi-a arătat:
Apele mări-a revărsat,
Înecând cal şi călăreţ.
2 Domnul este cel mai de preţ.
Domnul este tăria mea,
Temeiul care-l vor avea
Cântările ce-am să le cânt,
Care de laudă doar sânt.
El este Cel ce m-a scăpat –
E Domnul meu, adevărat.
Pe El, am să-L laud, mereu.
El, Domn îi e, tatălui meu,
Şi-L preamăresc, neîncetat.
3 El e războinic ne-nfricat
Şi, „Domnul”, e numele Lui.
4 El, oastea Faraonului
Şi-ntreg convoiul său de care,
Le-a prins şi le-a zvârlit în mare.
Toţi călăreţii – încercaţi,
Aleşi, destoinici – înecaţi
Au fost, de-a Mării Roşii ape.
Nici unul n-a putut să scape,
5 Căci valul i-a acoperit.
Ca piatra, ei s-au prăbuşit,
În fundul apei, de îndat’,
6 Iar dreapta Ta şi-a arătat,
Doamne, tăria. I-a zdrobit
Pe toţi vrăjmaşii, negreşit.
7 Mărimea măreţiei Tale,
Îi spulberă din a Ta cale,
Pe toţi cei cari vrăjmaşi Îţi sânt,
Când îi trânteşti Tu, la pământ.
Mânia-Ţi se dezlănţuieşte
Şi-ndată, ea îi mistuieşte,
Ca pe o trestie uscată.
8 Apa a fost învolburată,
A Tale nări când au suflat:
S-a-ngrămădit, s-a ridicat
Şi ca un zid – de netrecut –
Talazurile s-au făcut.
Valuri, apoi, în largul zării,
S-au închegat, pe-ntinsul mării.
9 Vrăjmaşu-a zis: „Îi urmăresc!
Am să-i ajung şi-am să-i lovesc
Şi mă voi răzbuna. Apoi,
Împart şi prada de război.
Cu sabia am să-i lovesc,
Cu mâna mea îi nimicesc!”
10 Dar cu suflarea-Ţi, ai suflat
Şi-n mare, el s-a înecat.
Apa, pe toţi, i-a înghiţit.
Ca plumbul, ei s-au prăbuşit,
În hăul de sub unda ei.
11 Cine e – între dumnezei –
Asemeni Ţie, Doamne? Cine
E minunat – la fel ca Tine –
Precum eşti Tu-n sfinţenia Ta?
Şi cine se va arăta
Ca Tine-n fapte, de bogat,
Cari demne sunt de lăudat?
Ca Tine, cine e, în stare,
Minuni, ca să mai facă, oare?
12 Când dreapta Ta, Tu Ţi-ai întins,
Pământu-ndată i-a cuprins –
Şi i-a-nghiţit – într-o clipită.
13 Prin îndurarea Ta vădită,
Poporul l-ai călăuzit
Şi astfel, Tu l-ai izbăvit.
Puterea Ta-l poartă pe-o cale
Spre-un loc ce-i al sfinţeniei Tale,
Pe cari, anume, l-ai gătit.
14 Curând afla-vor, negreşit –
Aceste lucruri minunate –
Popoarele. Cutremurate,
Atuncea, ele au să fie
Şi-o mare groază va să vie
Pe Filisteni. Înspăimântaţi
15 Vor fi cei, în Edom, aflaţi.
Vor fi cuprinşi de-un tremur mare
Războinicii pe cari îi are
Moabul. Cei ce locuiesc,
Astăzi, în Canaan, simţesc
Cum de la inimă le vine
Un rău ce-i face să leşine.
16 Cu toţi vor fi înspăimântaţi –
De teamă, fi-vor apucaţi.
Văzându-Ţi măreţia Ta,
Muţi – ca o piatră – ei vor sta,
Până va trece-al Tău popor,
Pe care, Tu, biruitor,
Ţie Ţi l-ai răscumpărat.
17 Apoi, îl vei fi aşezat,
Pe al Tău munte, căci va sta,
Mereu, în moştenirea Ta,
Pe-un loc pe care l-ai găsit
Că este cel mai potrivit
Pentru al Tău locaş. Va sta,
La Templul pe cari mâna Ta,
O Doamne, l-a întemeiat!
18 Şi Domnul fi-va împărat,
Acum, şi-n veacul veacului.
19 Toţi caii Faraonului,
Cu călăreţi şi-ale lui care,
După ce au intrat în mare,
Domnul – ca nimeni să nu scape –
A pus ca ale mării ape
Să-nghită totul, imediat,
În hăul lor întunecat.
În schimb, fiii lui Israel,
Scăpaţi au fost, de la măcel,
Căci ei, prin mare, au umblat
La fel cum umbli pe uscat.”
20 A lui Aron soră, Maria,
Ca să-şi arate bucuria,
Atunci, în mână a luat,
Iute-o timpană şi-a cântat.
Femeile, când au zărit-o,
În mare grabă-au însoţit-o.
Timpane-n mâini, ele, purtând,
Au mers pe urma ei, jucând.
21 Maria răspundea astfel,
Copiilor lui Israel:
„Lui Dumnezeu, neîncetat
Cântaţi-I, căci Şi-a arătat
Slava, şi-a năpustit, în mare,
Şi cai şi călăreţi şi care.”
22 Moise, şi-ntregul Israel,
Au părăsit locul acel.
De lângă mare au plecat
Şi-n drumul lor s-au îndreptat
Către pustiul chemat Şur.
Au mers trei zile, şi-mprejur,
Un strop de apă, n-au găsit.
23 Atunci, spre Mara au pornit,
Dar nici apa ce se găsea
Acolo, nu puteau s-o bea,
Căci ea, amară, s-a vădit.
De-aceea, locul s-a numit
„Mara”, căci în ăst fel se spune,
În limba lor, „Amărăciune”.
24 Întreg poporul a cârtit
Şi, către Moise, a vorbit:
„Tu să ne spui acum, căci vrem
Să ştim, ce vom putea să bem?”
25 Moise, la Domnul, a strigat,
Iar Dumnezeu i-a arătat
Un lemn. Atunci, Moise s-a dus
Şi lemnu-acela l-a adus
Şi-apoi, în apă, l-a zvârlit,
Iar apele s-au îndulcit.
Legi şi porunci, Domnul a dat,
La tot poporul adunat
În locu-acela, după care
Şi-a pus, poporul, la-ncercare.
26 El a vorbit poporului:
„De-asculţi de glasul Domnului,
Făcând numai ce este bine
În faţa Lui, dacă vei ţine
Poruncile ce ţi le-a dat
Şi legile ce le-a lăsat,
Atuncea nu vei fi lovit,
Cu bolile ce au venit
Pe Egipteni şi-al lor pământ,
Pentru că Eu, Eu Domnul sânt –
Acela care, pe-a ta cale,
Îţi vindecă rănile tale.”
27 La drum, poporul a pornit,
Şi la Elim a poposit,
Unde – din douăşpe’ izvoare –
Apa curgea-ndestulătoare.
Lângă izvoarele de-aici,
Creşteau şaptezeci de finici.