1 Atuncea, Domnul a vorbit
Şi aste vorbe le-a rostit:
2 „Eu, Domnul sunt şi sunt mereu,
Al lui Israel Dumnezeu.
Din al Egiptului ţinut,
În care rob ai fost făcut –
Din a robiei casă-amară –
Eu, Dumnezeu, te-am scos afară.
3 De-aceea, ia aminte bine:
Să nu ai, afară de Mine,
Alţi dumnezei, cumva, vreodată.
4 Nu îţi vei face, niciodată,
Un chip cioplit, vreo-nfăţişare
Să semene cu lucruri care
Aflate sus, în ceruri, sânt,
Sau jos aflate, pe pământ;
Şi-asemeni, nici în apa care,
Îşi are loc de aşezare,
Mai jos decât acest pământ.
5 La toate-acestea câte sânt,
Să nu te-nchini – să te fereşti –
Şi nu cumva să le slujeşti.
Căci al tău Domn şi Dumnezeu,
Întotdeauna, voi fi Eu.
Eu sunt un Dumnezeu gelos,
Cari pedepseşte, ne-ndoios,
Greşelile părinţilor,
Până şi în copiii lor –
Al treilea şi-al patrulea ram
E pedepsit, din neam în neam,
La toţi cari ură Îmi nutresc.
6 Însă, de cei cari Mă iubesc
Şi Îmi păzesc, neîncetat,
Poruncile pe cari le-am dat,
Eu Mă îndur, de al lor ram,
Până la al mielea neam.
7 Să nu ia-n deşert, cineva,
Numele Domnului, cumva.
Căci Dumnezeu, nepedepsit –
Pe cel care a îndrăznit
Să ia-n deşert Numele Lui –
Nu o să-l lase. Nimănui,
Acest fapt, nu-i e-ngăduit,
Şi aspru fi-va pedepsit.
8 Apoi, de ziua de odihnă,
Grijă să ai, s-o faci în tihnă.
De ea, mereu, să-ţi aminteşti
Căci trebuie să o sfinţeşti.
9 Ai şase zile – precum vezi –
În care poţi ca să lucrezi
Şi lucrul să ţi-l faci în tihnă.
10 A şaptea zi e de odihnă
Şi Domnului Îi e-nchinată.
În ea, să nu faci niciodată,
Nici o lucrare, căci faci rău:
Deci nici tu şi nici fiul tău,
Să nu lucraţi. Atunci veţi sta.
Nu va munci nici fiica ta,
Nici robul care te slujeşte,
Nici roaba care locuieşte
La tine, şi nici vita care,
Sălaş, la tine-n iesle-şi are.
Străinul care-i pripăşit
La tine-n casă, e oprit
Şi el, de-asemeni, să muncească.
Toţi trebuie să se-odihnească.
11 Pentru că Domnul a zidit
Toate câte s-au pomenit
Şi toate câte le-ai văzut,
În şase zile. A făcut,
Atunci, acest întreg pământ,
Marea şi toate câte sânt
Aflate-n ea. Ceruri a-ntins
Peste-al pământului cuprins
Şi-n urmă, El S-a odihnit,
A şaptea zi când a venit.
De-aceea, ziua de odihnă,
În care Domnu-a stat în tihnă,
De El, e binecuvântată
Şi e sfinţită, totodată.
12 Să îţi cinsteşti tatăl şi mama,
Căci doar aşa – ia bine seama! –
Poţi, zilele, să îţi lungeşti,
În ţara ce ai s-o primeşti –
Pe care Domnul ţi-o dă ţie.
13 Să nu ucizi; iar de curvie,
14 Va trebui să te fereşti:
Adică, să nu preacurveşti.
15 Să nu furi, de la nimenea.
16 De-asemeni, grijă vei avea
Ca strâmb să nu mărturiseşti,
Pentru ca să-ţi învinuieşti
Aproapele – seamănul tău.
17 Să nu pofteşti ce e al său:
Să nu pofteşti la casa lui,
Nici la nevasta omului;
Să nu pofteşti la robul său,
La roaba lui, la boul său;
Măgarul lui, să nu-l pofteşti
Şi-asemenea, să nu doreşti
Vreun lucru care e al său –
Care-i al seamănului tău.”
18 Poporul, tunete-auzea
Şi trâmbiţa, când el privea
La flăcările muntelui,
Ce fumega în faţa lui.
Privind această panoramă,
Poporul era plin de teamă
Şi se ţinea la depărtare.
19 I-au zis lui Moise, drept urmare:
„Tu să vorbeşti, cu gura ta,
Iar noi, cu toţi, te-om asculta
Căci nu mai vrem să-L auzim
Pe Domnul, pentru că pierim.”
20 Moise a zis poporului:
„Nu vă speriaţi de-al Domnului,
Puternic glas, căci a venit,
Aici, pentru că a găsit
Cu cale ca pe fiecare,
Azi, să vă pună la-ncercare,
Şi-n faţa ochilor, mereu,
S-aveţi frica de Dumnezeu;
În acest fel, să vă păziţi
Ca să nu mai păcătuiţi.”
21 Poporul sta la depărtare,
Iar Moise, spre norul în care
Domnul era, s-a îndreptat,
22 Iar Dumnezeu a cuvântat:
„Tu să vorbeşti, în acest fel,
Copiilor lui Israel:
„Voi toţi, acum, v-aţi dumirit
Cum că din ceruri v-am vorbit.
23 Să nu cumva să îndrăzniţi,
Ca dumnezei să zămisliţi –
Din aur şi argint – şi-apoi,
Să-i puneţi lângă Mine, voi!
Deci, voi – care sunteţi ai Mei –
Nu făuriţi alţi dumnezei!”
24 Altar, vreau să-Mi înalţi tu, Mie.
Acesta, din pământ să fie,
Căci pe acest altar, socot
Să-ţi aduci arderea-de-tot,
Jertfe de oi şi boi, pe care
Le dai ca jertfe de mâncare.
Oriunde am să Mă găsesc –
Şi de-al Meu nume-Mi amintesc –
Pe tine, te voi căuta
Şi te voi binecuvânta.
25 Dacă, din piatră, Îmi zideşti
Altar, atunci, să nu ciopleşti
Pietrele lui, căci pângărit
Va fi, când dalta l-a cioplit.
26 La el, nu vreau ca să te sui,
Pe trepte. Înaintea lui,
Nu trebuie să-ţi dezveleşti
Tu, goliciunea, când păşeşti.”