1 „Cel care va fura o oaie –
Sau un bou fură – şi îl taie
Ori îl va vinde – negreşit,
Ca hoţul fi-va pedepsit.
Pentru un bou, va da-napoi,
Proprietarului, cinci boi;
Pentru oaie, va avea,
Patru–napoi, ca să îi dea.
2 Dacă cumva, s-o fi-ntâmplând
Că hoţul este prins spărgând,
Iar omul care l-a găsit
Pe hoţ, de moarte l-a lovit,
Nu se va face vinovat
De-acel omor, ci e iertat.
3 Dar dacă zorii s-au ivit
Şi soarele a răsărit,
Atuncea este vinovat,
Pentru că viaţa i-a luat.
Hoţul ce-i prins va da apoi,
Ce datorează, înapoi.
De nu are nimic de dat,
Ca rob să-l vinzi. Preţul luat,
Răscumpărare să îi fie
Apoi, pentru a lui hoţie.
4 Dacă ceea ce a furat –
Măgar, bou, oaie – e aflat
În viaţă încă-n mâna lui,
O să îi dea stăpânului
Acelor vite, înapoi,
Totul, însă-ndoit apoi.
5 Dacă se va-ntâmpla, cumva,
Şi stricăciune, cineva,
Unui ogor, îi va aduce,
Sau unei vii – căci se va duce
Să pască vita ce-o avea,
Într-un ogor al altuia –
Pentru tot ce a fost stricat,
Stăpânul vitei obligat
Este să-i dea răscumpărare,
Celui ce paguba o are.
Astfel, el trebuie să dea
Cel mai bun rod ce-l vor avea
Ogoarele sau via lui,
Drept plată, păgubitului.
6 Dacă un foc va izbucni
Şi mărăcini va întâlni
În calea lui şi se va-ntinde
Şi-apoi ogoru-l va cuprinde,
Arzând grâul în snopi aflat –
Sau lanul ce s-a înălţat –
Cel ce-a pus foc şi e de vină,
Despăgubire dă, deplină.
7 Dacă un om dă altuia
Unelte, bani spre a-i ţinea
La sine-n casă, spre păstrare
Şi-apoi furate-s, hoţul care
Astă hoţie-a săvârşit,
Va da-napoi tot, îndoit.
8 Când acel hoţ nu se găseşte,
Stăpânul casei trebuieşte
Să vină-n faţa Domnului,
Să spună că aproapelui,
Din bunuri, el nu i-a furat
Şi că nu este vinovat.
9 În orice pricini se vor pune –
Referitor la-nşelăciune,
Privind un bou sau un măgar,
O oaie sau o haină chiar,
Sau poate-un lucru ce-i pierdut
Ce pare că a fost văzut,
Căci despre el „Uite-l” se spune –
Împricinaţii să se-adune,
Şi-n faţa Domnului apoi,
Să-şi ducă pricina, cei doi.
Acela care-i osândit de
Dumnezeu, va fi silit,
Tot – îndoit – să dea apoi,
Aproapelui său, înapoi.
10 Dacă un om are să dea,
Înspre păstrare, altuia,
Un bou, o oaie, un măgar,
Un dobitoc, şi-un mădular
Are să-şi strice dobitocul –
Sau moare – sau poate, din locul
În care el a fost lăsat,
Cu sila a ajuns luat,
Dar omul, martori, n-a avut
La ceea ce s-a petrecut,
11 Vor trebui – ca jurământ –
În Numele Domnului Sfânt,
Să facă părţile; iar cel
Care-n păstrare-avea la el
Vita sau dobitocul care
A fost furat – şi nu-l mai are –
Va face o mărturisire
Cum că el n-are nici o ştire
De ceea ce s-a întâmplat
Şi că este nevinovat,
Căci n-a pus mâna ca să ia
Ceea ce nu-i aparţinea.
Stăpânul dobitocului,
Primi-va jurământul lui,
Iar el nu va mai trebui,
Vita, de a-i înlocui.
12 Dar dacă dobitocu-aflat
La sine, însă-a fost furat,
Atunci are să trebuiască,
Cu altul să-l înlocuiască.
13 De dobitocul o să cadă,
Sălbăticiunilor, drept pradă
Şi-are să fie sfârtecat,
Omul, atunci, e obligat
Ca să aducă o dovadă
Spre a putea ca să se vadă
Că acest lucru s-a-ntâmplat.
Alt dobitoc, nu-i obligat
Să dea în schimbul celui care
Fusese sfâşiat de fiare.
14 Dacă-mprumută cineva,
O vită şi-ntâmpla-se-va
Să i se strice-un mădular –
Ba şi mai rău: să moară chiar –
Şi a lipsit stăpânul său
Când s-a-ntâmplat ăst lucru rău,
Acela care a luat
Vita-mprumut, e obligat,
Pe primul, să-l despăgubească –
Deci trebuie să i-o plătească.
15 Dacă stăpânul o să fie
De faţă, nici o datorie
Nu are cel ce-a-mprumutat-o,
Faţă de cel care i-a dat-o.
Preţul plătit pentru chirie
De-ajuns va trebui să fie.”
16 „Dacă se-ntâmplă ca o fată,
De cineva a fi-nşelată –
Deci dacă ea nu-i logodită
Şi o să fie necinstită
De cel cu care s-a culcat –
Acela fi-va obligat
Ca plata zestrei să îi dea
Şi de nevastă să o ia.
17 Când tatăl fetei nu voieşte
Să îşi dea fiica, trebuieşte
Ca omul care-i vinovat –
Acela care s-a culcat
Cu ea – să o despăgubească
Şi în argint să îi plătească
Zestrea care e cuvenită
Femeii care se mărită.
18 Pe vrăjitoare, căutaţi,
În viaţă, să nu le lăsaţi.
19 Să fie omorât pe loc
Cel care, cu un dobitoc,
Se culcă, şi e dovedit.
20 Pe cel care a îndrăznit
S-aducă, altui dumnezeu,
Jertfe – căci Domnul e, mereu,
Singurul Domn de peste fire –
Zdrobeşte-l, cu desăvârşire!”
21 „Pe cel străin, nu-l asupreşti;
De-asemeni, să nu-l chinuieşti,
Pentru că şi al vost’ popor,
În ţara Egiptenilor,
Străin a fost. Să te fereşti,
22 Ca nu cumva să asupreşti
Pe văduvă şi pe orfan.
23 Nu-i voi lăsa să strige-n van,
La Mine, după ajutor,
Atunci când asupriţi fi-vor.
Când au să strige, îi ascult;
Şi când, spre voi, am să Mă uit –
Spre voi, care îi asupriţi –
24 Mânia o să Mi-o stârniţi.
Ea are-ndată a se-aprinde
Şi sabia vă va cuprinde,
Ştergându-vă dintre cei vii.
Orfani vor fi ai voşti’ copii,
Iar soaţele, asemenea,
Căci văduve vor rămânea.
25 Dacă un bine ai făcut,
Când ai dat bani cu împrumut
Celui ce e sărac şi vine
Să se-mprumute de la tine –
Iar el e din al Meu popor –
Cu omul care-ţi e dator,
Să nu te porţi ca un avar –
Să nu fii ca un cămătar
Şi să-i iei camătă, cumva.
26 Zălog, când de la cineva,
O haină iei, la asfinţit
Înapoiaz-o, negreşit;
27 Căci haina-i e învelitoare,
Pentru-al său trup, iar alta n-are.
Cu ce se va culca? Vezi bine,
Că dacă va striga la Mine,
Ca să Îmi ceară ajutor,
Aud, căci sunt îndurător.”
28 „Iată ce-ţi voi mai spune Eu:
Să nu-L huleşti pe Dumnezeu,
Şi să nu-l blestemi pe cel care
Este-n al tău popor, mai mare.
29 Tu să nu pregeţi, niciodată,
Să-Mi aduci pârga adunată
Din seceriş. Îmi aduci Mie,
Şi pârga cea dintâi din vie.
Pe cel dintâi fiu care-l ai,
Mie trebuie ca să Mi-l dai.
30 Iată ce am găsit cu cale:
Primul născut, al vacii tale,
Al oii pe care o ai,
Mie, trebuie să Mi-l dai;
Cu mama lor au să rămână
Aceştia, timp de-o săptămână.
La Mine-i vei aduce-apoi,
A opta zi. Eu vreau ca voi,
31 Să Îmi fiţi sfinţi. Să nu mâncaţi
Din carnea ce o s-o aflaţi
Pe câmp, de fiare sfâşiată.
Ea trebuie-a fi aruncată.
Luaţi-o, cu-ale voastre mâini,
Şi aruncaţi-o-apoi, la câini.”