1 Moise era, în acel an,
La preotul din Madian –
La Ietro, deci la socrul lui.
El păştea turma socrului,
Iar într-o zi, când a trecut,
Cu ea, pustia, a văzut
În faţă-i, muntele cel mare,
Chemat Horeb, muntele care
E al lui Dumnezeu. De-ndat’,
2 Un înger i s-a arătat,
Trimis de Domnu-n acel loc,
Stând într-o flacără de foc,
Ce dintr-un rug aprins ieşea.
Moise, mirat, la el privea –
La rug – arzând necontenit,
Fără a se fi mistuit.
3 El zise: „Mă întorc îndată,
Să văd această minunată
Vedenie – ce e cu ea,
Şi pentru ce rugul ardea,
Şi-arde şi-acum, necontenit,
Fără să fie mistuit.”
4 Atuncea, Domnul l-a văzut
Că să se-ntoarcă ar fi vrut
Şi, din mijlocul rugului,
Se-auzi glasul Domnului,
Care, pe nume, l-a chemat:
„Moise!”, iar el a zis îndat’:
„Iată-mă Doamne, aici sânt!”
5 „Locul pe care-l calci e sfânt!
Să te apropii, nu mai poţi!
Încălţămintea să ţi-o scoţi,
Căci ai călcat pe-acest pământ” –
Îi spuse Domnul – „care-i sfânt!”
6 Apoi El a adăugat:
„Sunt Domnul, cari M-am arătat
Tatălui tău. Eu sunt, mereu,
Al lui Avram Sfânt Dumnezeu;
Şi-al lui Isac sunt, totodată,
Şi al lui Iacov!” De îndată,
Moise, obrazul, şi-a ascuns,
Pentru că spaima l-a pătruns,
Şi s-a temut să îndrăznească,
Spre Dumnezeu, să mai privească.
7 Domnul a zis: „Eu am văzut
Chinul, prin care a trecut
Poporul Meu, care-i robit
La Egipteni, şi-am auzit
Şi strigătul poporului.
Deci Eu cunosc durerea lui.
8 M-am pogorât să-l izbăvesc!
Iată că vreau să-l slobozesc
Acuma, pe acest popor,
Din mâna Egiptenilor.
Îl scot dar, din Egipt, afară,
Şi am să-l duc în altă ţară,
Mai bună, cu pământ întins,
În ţara pe-al cărei cuprins,
Lapte şi miere se găsesc.
Cei care-acum o locuiesc,
Sunt Canaaniţii şi Hetiţii,
Şi Amoriţi şi Fereziţii.
Mai stau Heviţi pe-al ei pământ;
Însă şi Iebusiţi mai sânt.
9 Iată că strigătele lor –
Ale Israeliţilor –
Până la Mine s-au suit
Şi am văzut cum, chinuit,
Este-n Egipt, poporul Meu.
10 Tu vino-acum, pentru că Eu
Te voi trimite înapoi,
La Faraon, căci vreau apoi,
Ca din acea robie-amară,
Să scoţi poporul Meu, afară.
Pleci în Egipt! Pe Israel,
Ai să îl scoţi din locu-acel!”
11 Moise a zis lui Dumnezeu:
„Dar Doamne, cine oare-s eu,
Ca să-ndrăznesc şi să mă duc,
La Faraon, ca să-l aduc,
Pe al lui Israel popor,
Din ţara Egiptenilor?”
12 Domnul a spus: „Eu, ne-ncetat,
Cu tine sunt. Îţi va fi dat
Un semn, cum că Eu te-am trimis,
Ca să-mplineşti tot ce ţi-am zis.
Iată ce semn îţi voi da Eu:
După ce scoţi, poporul Meu,
Din ţara Egiptenilor,
Aduce-vei acel popor,
Aici. Pe munte-o să suiţi,
Căci trebuie să Îi slujiţi
Lui Dumnezeu, în acest loc –
Aici unde văzut-ai foc.”
13 Moise a zis lui Dumnezeu:
„Iată, mă duc acuma eu,
Cum porunceşti, la Israel,
Şi-am să vorbesc în acest fel:
„Părinţii voştri au avut
Un Dumnezeu – cum aţi ştiut.
Domnul v-a auzit şi-apoi,
Pe mine, m-a trimis la voi.”
Dar dacă fi-voi întrebat:
„Cum este Acest Domn, chemat?”,
Sau „Care e Numele Lui?”,
Ce-am să răspund poporului?”
14 Atuncea, Dumnezeu Cel Sfânt
Răspunse: „Eu sunt Cel ce sânt.”
Apoi a mai adăugat:
„Să spui, când fi-vei întrebat:
„Iată, Cel care e numit
„Eu sunt”, pe mine m-a găsit,
Acum, şi m-a trimis la voi.”
15 Domnul i-a spus lui Moise-apoi:
„În felu-acesta să vorbeşti,
Când, în Israel, poposeşti:
„Iată că Dumnezeul lor –
Acela al părinţilor
Din care a ieşit ăst neam –
Deci Dumnezeul lui Avram,
Isac şi Iacov, m-a trimis
La voi şi astfel, El a zis:
„Acesta e Numele Meu,
Acesta Îmi va fi mereu –
Din neam în neam, în veci de veci.
16 Du-te acum, şi strânge deci,
Pe toţi bătrânii din popor –
Din Israel. Spune-le lor,
Că „Domnul mi S-a arătat,
Cel care-a fost, neîncetat,
Domn al părinţilor din care
Ieşit-a neamu-acesta mare –
Deci Dumnezeul lui Avram,
Isac şi Iacov. Iată, am
A vă transmite ce mi-a zis,
Atuncea când El m-a trimis
Aici, la voi: „Eu am văzut
Ce-aţi pătimit, ce v-a făcut
Egiptul. Eu le ştiu pe toate.
17 Am hotărât dar, a vă scoate
Din suferinţa ce-o-nduraţi
Azi, în Egipt. Veţi fi mutaţi
În ţara Canaaniţilor,
Precum şi a Hetiţilor;
La Amoriţi şi Fereziţi,
Şi la Heviţi şi Iebusiţi.
Miere şi lapte curg, mereu,
În ţara ce-am să vi-o dau Eu.”
18 Ei au s-asculte şi-mpreună
Cu toţi bătrânii ce se-adună,
La Faraon o să plecaţi
Şi astfel o să cuvântaţi:
„Cel cari i-e Domn ăstui popor –
E Dumnezeu Evreilor –
Cu noi, acum, S-a întâlnit.
De-aceea iată, am venit
La tine, ca să te rugăm
Să ne îngădui să plecăm,
Cale de trei zile-n pustie,
Unde vor trebui să fie
Aduse jertfe, Domnului.”
19 Eu ştiu că al Egiptului
Stăpân, n-o să vă-ngăduiască
Să mergeţi. Dar o să-l silească
Puternica Mea mână, care
Are să-l prindă în strânsoare.
20 Îmi voi întinde, peste el,
Braţul, şi voi lovi astfel,
Egiptul, cu minuni pe care
Am să le fac, fără-ncetare,
Până când o să fiţi lăsaţi,
Din acea ţară, să plecaţi.
21 Voi face ca acest popor,
În faţa Egiptenilor,
Să capete trecere mare.
Când va fi timpul de plecare,
Nu o să mergeţi dezbrăcaţi –
Cu mâna goală – ci-ncărcaţi.
22 Să spui dar, oricărei femei,
Să intre la vecina ei,
Să ceară-atuncea, de la ea –
Şi de la cea cari va şedea
În casa ei – vase să-i deie,
De-argint şi aur, şi să ieie
Şi haine, ca să vă-mbrăcaţi
Copiii, când o să plecaţi.
În acest fel, îi jefuiţi,
Pe Egipteni, şi-i părăsiţi.”