1 Moise a zis: „Au să mă vadă,
Dar ştiu că nu au să mă creadă
Şi n-au s-asculte glasul meu.
„Nu L-ai văzut pe Dumnezeu” –
Vor spune ei – „căci n-ai putut,
Pe Domnul, să Îl fi văzut.”
2 „Ce ai în mână?” – a-ntrebat
Domnul, iar Moise s-a uitat
Şi-a zis: „Am un toiag numai.”
3 „Acel toiag pe care-l ai” –
Îi spuse-atuncea Domnul Sfânt –
„Aruncă-l, iute, la pământ.”
Moise făcu cum i-a cerut
Şi-al său toiag s-a prefăcut
În şarpe. Moise a fugit,
4 Speriat, dar Domnul i-a vorbit:
„Întoarce-te! Unde te duci?
Întinde-ţi mâna să-l apuci
De coadă!” El l-a apucat
Şi şarpele s-a transformat
Iar, în toiag, în mâna lui.
5 „Iată dar semnul Domnului,
Prin care tu vei fi crezut,
Cum că pe Domnul L-ai văzut,
Că ţie ţi S-a arătat
Cel care e adevărat.
6 Mâna în sân, să-ţi bagi acum” –
Mai zise El. Moise, precum
Îi spuse Domnul, a făcut,
Iar când a scos-o, a văzut,
De lepră, că-i acoperit
Al său braţ şi că s-a albit
Ca şi zăpada. Domnu-apoi,
7 Îi spuse: „Bag-o înapoi.”
Precum i-a zis, Moise-a făcut,
Iar când şi-a scos-o, a văzut
Că mâna-i era vindecată
La fel cum fost-a prima dată.
8 „Dacă cumva, n-au să te creadă
Când primul semn au să îl vadă,
Atuncea iată, te îndemn
Să le areţi al doilea semn,
Căci de-al său glas, vor asculta.
9 Dacă nepăsători vor sta
Când semnele au să le vadă
Şi tot nu au ca să te creadă,
La râu atuncea, să te duci,
Apă să iei şi s-o aduci
În faţa celor care sânt
Acolo strânşi şi, pe pământ,
S-o torni apoi. Ei vor vedea,
Că-n sânge, se preface ea.”
10 Moise a zis lui Dumnezeu:
„Dar Doamne, uită-Te că eu,
Nu pot, uşor, ca să vorbesc;
Acest cusur îl moştenesc,
Pentru că nu îl am de ieri,
Nu-l am nici de alaltăieri,
Şi nici de când aici Tu eşti
Cu al Tău rob ca să vorbeşti.
Aşa sunt eu: mi-e încurcată
Vorba şi limba, totodată.”
11 Domnul a zis: „Cine-a făcut
Gură, la om? Unul e mut,
Sau altul surd e, din născare;
Unul, poate, vedere n-are,
În timp ce altul vede bine.
Acuma, te întreb pe tine:
Pe cei de care ţi-am vorbit,
Oare nu Eu i-am întocmit?
12 Tu du-te dar, şi nu mai sta,
Căci Eu voi fi cu gura ta
Şi-am să te-nvăţ ce să vorbeşti,
Oriunde ai să te găseşti.”
13 Moise a zis: „Doamne, trimite
Pe cine vrei Tu, prea Mărite.”
14 Domnul, atunci, S-a mâniat
Şi-apoi, pe Moise, l-a-ntrebat:
„Aron Levitul, al tău frate,
Nu e acolo? Ştiu că poate
Vorbi uşor. Iată că vine
Să te întâmpine pe tine.
Atuncea când te va vedea,
O bucurie va avea
15 În inimă. Tu îi vei spune
Ce ai de spus şi îţi vei pune,
Cuvintele, în gura lui.
Ceea ce trebuie să spui,
Are să spună el, mereu.
Cu gura voastră, voi fi Eu,
Şi vă voi învăţa să ştiţi
Ce trebuie să-nfăptuiţi.
16 El va vorbi poporului,
În locul tău. Menirea lui
Este aceea ca să-ţi fie –
Întotdeauna – gură, ţie.
Tu ai să ţii, pentru popor,
Locul de Dumnezeu al lor.
17 Toiagul pentru semne-acum,
Să-l iei şi să porneşti la drum.”
18 Atuncea, Moise a plecat,
La socrul său s-a înturnat –
La Ietro – şi i-a spus: „Mă lasă
Să plec acum, din a ta casă,
Căci iată, să mă-ntorc voiesc,
La fraţii mei, cari se găsesc
Pe al Egiptului pământ,
Să-i văd dacă în viaţă sânt.”
Ietro i-a zis: „Fă cum îţi place.
Din partea mea, du-te în pace.”
19 Domnul, lui Moise, i-a vorbit
În Madian: „Iată-au murit
Acei care te urmăreau,
Cei cari, să-ţi ia viaţa, voiau.
Întoarce-te-n Egipt, de-ndat’!”
20 Moise, soţia, şi-a luat,
Pe-ai săi copii, şi-apoi i-a pus
Călare pe măgari. S-au dus
Înspre Egipt, să împlinească
Porunca cea dumnezeiască.
Moise ţinea în mâna lui,
Mereu, toiagul Domnului.
21 „Domnul i-a zis lui Moise-apoi:
Când, în Egipt, vei fi-napoi,
Ai grijă să înfăptuieşti
Minunile ce le primeşti,
Pe care-n mână ţi le pun.
Să împlineşti tot ce îţi spun,
În faţa Faraonului.
Am să-mpietresc inima lui,
Iar el, pe-ai Mei, nu-i va lăsa,
Să părăsească ţara sa.
22 Atunci, lui Faraon, să-i spui:
„Ascultă vorba Domnului:
„Israel este fiul Meu,
Întâi născut. De-aceea, Eu,
23 Să îţi vorbesc, acuma, viu
Şi-ţi spun: „Lasă-l pe al Meu fiu
Să plece, ca să Îmi slujească!
Dacă nu faci să se-mplinească
Dorinţa Mea, precum am vrut,
Atunci pe-ntâiul tău născut
Îl voi ucide, negreşit!”
Când Domul, vorba, a sfârşit,
24 Către Egipt, Moise-a plecat.
Dar într-o noapte, s-a-ntâmplat,
Că-n locu-n care-a poposit,
Pe Domnul, să-L fi întâlnit.
Să îl omoare, Domnu-a vrut,
25 Însă Sefora a văzut
Ce se întâmplă şi, grăbită,
Luând o piatră ascuţită,
Spre al ei fiu s-a îndreptat
Şi-apoi, prepuţul i-a tăiat,
Cu acea piatră, după care,
La ale lui Moise picioare,
Prepuţul, ea l-a azvârlit
Şi totodată, a rostit:
„Mi-eşti soţ de sânge.” Imediat,
26 Domnul, pe Moise, l-a lăsat.
Sefora, „Soţ de sânge” spuse,
Din pricină la ce făcuse,
Căci împrejur ea l-a tăiat
Atuncea, pe al ei băiat.
27 Astă poruncă a primit
Aron, când Domnul i-a vorbit:
„Moise, curând, are să vie.
Du-te-nainte-i, în pustie.”
Aron, îndată, a făcut
Aşa precum i s-a cerut.
Pe Moise – pe fratele lui –
Găsindu-l la al Domnului
Munte şezând, l-a-mbrăţişat
Cu drag şi-apoi, l-a sărutat.
28 Moise, de-ndată, i-a făcut,
Fratelui său, de cunoscut,
Cuvintele ce le-a primit
Atunci când Domnul i-a vorbit,
Şi semnele ce trebuiau
A fi făcute, când intrau
În al Egiptului ţinut.
29 De drum, apoi ei şi-au văzut
Şi merseră de-au adunat
Bătrânii care s-au aflat
În al lui Israel popor.
30 Aron a spus, în faţa lor,
Cuvintele ce le rostise
Domnul, cu Moise, când vorbise.
Moise, apoi, la rândul lui,
Făcu-n faţa poporului,
Semnele care i s-au dat.
31 Întreg poporul adunat
Atunci, acolo, a crezut
Vorbele lor şi au văzut
Că Dumnezeu a cercetat
Pe Israel, căci a aflat
De toate câte-a suferit
Cât, în Egipt, a fost robit.
Toţi, feţele, şi-au aplecat
Şi la pământ, s-au aruncat.