1 „Pavel – cel care-a fost chemat,
A fi apostol, aşezat,
Nu printr-un om, ci prin Iisus,
Prin Dumnezeu, Tatăl de Sus,
Cari, pe Hristos, L-a înviat,
Când, dintre morţi, L-a ridicat –
2 Şi fraţii, care se adună,
Aici, cu mine, împreună,
Către Bisericile care,
Galatia, acum, le are:
3 Pace şi har, s-aveţi, mereu,
De la al nostru Dumnezeu,
Cari este Tatăl Cel de Sus,
Şi-apoi, de la Hristos Iisus!
4 Pe Sine însuşi, El S-a dat,
Drept jertfă, pentru-al nost’ păcat,
Ca, din acest veac rău – pe noi –
El să ne poată smulge-apoi,
Prin voia Celui care, iată,
Ne este Dumnezeu şi Tată.
5 În veacurile care vin,
Slavă să aibă El! Amin.”
6 „Mă mir, cum ştiţi să treceţi voi,
Aşa de repede apoi,
De la Cel care v-a chemat,
Prin harul, în Hristos, lăsat,
La altă Evanghelie-acum.
7 Nu este vorba, nicidecum,
De-o Evanghelie oarecare,
Ci şi de nişte oameni care
Vă tulbură, dorind apoi
De a schimba totul, în voi,
Ca Evanghelia lui Hristos
Să o răstoarne, ne-ndoios.
8 Şi chiar dacă veni-vom noi –
Sau îngerii din cer – la voi,
Dorind, o Evanghelie nouă,
Să vă împărtăşească vouă,
Şi care e deosebită
De-aceea propovăduită
De către noi, vreau ca să ştiţi –
Oricine-ar fi – să-l socotiţi
Drept anatema, negreşit!
9 Aşa precum am mai vorbit,
Vă spun din nou: când cineva
Vine, spre-a vă vesti, cumva,
O Evanghelie osebită
De cea care va fost vestită,
Să fie-ndată socotit
Drept anatema, negreşit!
10 Caut bunăvoinţă, eu,
La oameni, sau la Dumnezeu?
Sau caut, oare – fraţilor –
A fi pe plac, oamenilor?
Când, pe al oamenilor plac,
Aş căuta, mereu, să fac,
Atunci, să ştiţi că, ne-ndoios,
N-aş mai fi rob, al lui Hristos.”
11 „Iată că vă mărturisesc,
Că Evanghelia ce-o vestesc,
Nu-i de origine-omenească,
Ci-i de obârşie cerească.
12 Căci nu mi-a dat-o cineva
Şi nici n-am învăţat, ceva,
Din ceea ce am auzit,
De la vreun om; tot ce-am primit,
Se află mai presus de fire,
Căci vine prin descoperire –
Chiar de la Tatăl Cel de Sus –
Prin Domnul nost’, Hristos Iisus.
13 Aţi auzit, cu-adevărat,
De felu-n care m-am purtat
Eu, altă dată, când urmam
Religia ce o aveam,
Adică a Iudeilor.
Voi ştiţi, prea bine, fraţilor,
Precum că, prigonit-am eu,
Biserica lui Dumnezeu,
Făcând prăpăd, neîncetat.
14 Eram mult mai înaintat,
Decât Iudeii – pot a spune –
Eu, în a mea religiune.
Mulţi, dintre cei care erau
De-aceeaşi vârstă, nu puteau
Ca să se pună-atunci, cu mine.
O râvnă mare-aveam în vine,
Care mă-nsufleţea, mereu,
În datina neamului meu.
15 Însă, când Tatăl Cel de Sus –
Cari m-a ales şi-apoi, m-a pus
Deoparte, spre a fi chemat,
Prin harul Său cel minunat,
Pe când nici nu m-am fost născut,
Ci doar în pântec m-a avut
Măicuţa mea – găsi că-i bine,
16 De a-L descoperi, în mine,
Pe singurul Său Fiu ceresc,
Ca, între Neamuri, să-L vestesc,
N-am întrebat pe nimeni, iată.
17 Nici la Ierusalim, îndată,
N-am alergat, spre a-i vedea,
Pe cei cari, înaintea mea,
Au fost apostoli, ci – v-am spus –
Că, în Arabia, m-am dus.
De-acolo, în Damasc, apoi,
Făcut-am calea, înapoi.
18 La rând, trei ani s-au perindat,
Şi-abia în urmă, am plecat,
Către Ierusalim, căci eu,
Pe Chifa, am dorit, mereu,
Ca să-l cunosc. Când am sosit
Eu, cinşpe zile-am poposit
19 La el. În timpul petrecut,
Nici un apostol, n-am văzut,
Afar’ de Iacov, cel pe care,
Drept frate, Domnul nost’ îl are.
20 Nu mint, în ceea ce scriu eu,
Martor îmi este Dumnezeu.
21 Spre Siria, m-am îndreptat
Şi-apoi, în urmă, am plecat
Către-al Ciliciei ţinut.
22 Încă, eram necunoscut,
Pentru Bisericile care,
Domnul Iisus Hristos le are –
Şi se găseau, în vremea ‘ceea,
Împrăştiate, prin Iudeea.
Spun că, eram necunoscut,
Căci faţa, nu mi-au fost văzut.
23 În schimb, toate au auzit,
Cuvintele ce s-au rostit,
Mereu, atunci, pe seama mea:
„Acel care ne prigonea,
Înverşunat, odinioară,
Iată-l acuma, bunăoară,
Mergând să propovăduiască,
Ceea ce-a vrut să nimicească,
Fiindcă, astăzi, se zvoneşte,
Că el, credinţa, o vesteşte.”
24 De-aceea, ele, tot mereu,
Slavă-I dădeau, lui Dumnezeu.”