1 În vremile de mult apuse,
Pământul nostru cunoscuse,
Pe toată suprafaţa lui,
Numai o limbă. Omului
I-a fost uşor să se-nţeleagă
Cu semenii-i din lumea-ntreagă.
2 Oameni-au mers spre răsărit,
Iar în Şinear, ei au găsit
Un şes întins, bun de-aşezat,
Şi-acolo au descălecat.
3 S-au adunat, s-au sfătuit –
S-au mai certat – dar au găsit
Că toţi, de muncă, sunt avizi:
„Haideţi să facem cărămizi,
Şi să le ardem bine-n foc!” –
Au zis. Şi ele-au ţinut loc
De piatră, iar smoala, de var.
Că nu le-au făcut în zadar,
Îndată o să dovedim:
4 „Haideţi, cetate să zidim,
Şi-un turn cari cerul să-l învingă,
Cu al său vârf, să îl atingă” –
S-au îndemnat – „s-avem un nume,
Să nu fim risipiţi în lume!”
5 Domnul, din ceruri, a venit
Şi la lucrare a privit,
6 Zicând: „Cu toţi sunt un popor.
Au doar o limbă şi-acum vor,
Cetăţi şi turn, să construiască!
Nimic n-are să îi oprească!
7 Haidem, măsuri ca să luăm,
Şi limba să le-o încurcăm –
Să nu poată să se-nţeleagă –
De lucru, praful să se-aleagă!”
8 Domnul, atunci, i-a-mprăştiat
Şi-n patru zări i-a alungat.
Munca, îndată, s-a oprit –
Iar turnul nu s-a construit.
9 Cetăţii, nume, i s-a dat
„Babel”, şi-nseamnă „Încurcat”,
Iar numele acesta, iată,
Că două lucruri ne arată:
Întâi că Domnul i-a oprit,
Iar planul s-a zădărnicit
Şi-apoi, aici au apărut
Limbile ce s-au cunoscut.
10 Deci spiţa neamului lui Sem,
Haidem acum, să o vedem.
Un secol, Sem când a avut,
Pe Arpacşad el l-a născut –
După doi ani, de la potop.
11 A mai trăit, în acel loc,
Încă vreo cincisute de ani.
12 Pe la treizeci şi cinci de ani,
Pe Şela, Arpacşad născu,
13 Şi patru veacuri mai făcu,
La care s-a mai pus trei ani.
14 La vârsta de treizeci de ani,
Şelah, pe Eber, l-a primit;
15 Apoi, Şelah a mai trăit
Fix patrusute şi trei ani.
16 Avea treizeci şi patru ani
Eber, când Peleg a venit;
17 În urmă, a mai vieţuit
Cam patrusute treizeci ani.
18 Când a-mplinit treizeci de ani,
Peleg, pe Reu, l-a zămislit,
19 Iar după-aceea, a trăit
Două sute şi nouă ani.
20 Pe la treizeci şi doi de ani,
Reu, îl născuse pe Serug
21 Şi-a coborât, înspre amurg,
Cam două sute şapte ani.
22 La vârsta de treizeci de ani,
Serug, născuse pe Nahor;
23 A mai trăit, după fecior,
Exact două sute de ani.
24 Când douăzeci şi nouă ani,
Nahor avea, i s-a născut
Terah şi-apoi, a mai avut
25 O sută şi nouăşpe ani.
Împlinind şaptezeci de ani,
26 Terah născu, în acel an,
Pe-Avram, Nahor şi pe Haran.
27 Terah ajunse un neam mare –
Avram, Nahor, Haran – din care,
În urmă, Lot s-a pomenit.
28 Haran e cel care-a murit
În Ur, adică în Haldeea.
Acolo, în ţara aceea,
Terah, fiul, şi-a îngropat,
29 Iar viaţa, cursul şi-a urmat.
Avram alese de soţie,
Sprijin şi ajutor să-i fie,
Pe Sarai; iar Nahor – la fel –
Nevastă şi-a luat şi el;
A lui soţie a fost Milca,
Iar sora ei se cheamă Isca.
Haran fusese tatăl lor,
Adică tatăl fetelor.
30 Sarai nu a avut copii,
Căci fiind stearpă, ea, de fii,
Nu se putuse bucura
Şi-n sinea ei, tristă era.
31 Terah şi-a strâns avutul tot.
Cu-Avram, Haran – tatăl lui Lot –
Şi cu Sarai – cu nora s-a –
S-a hotărât de a lăsa
Ţinutul Ur. Ei au ieşit
Deci, din Haldeea, şi-au pornit
La drum, mergând spre Canaan.
Ajuns-au doar până-n Haran,
Unde apoi s-au stabilit.
32 Terah, în urmă a trăit
Cam două veacuri şi cinci ani.
Apoi, împovărat de ani,
El, în Haran, a şi murit,
Acolo unde-a locuit.