1 Avram şedea, privind în zare,
Lângă stejari-aceia care
Sunt ai lui Mamre. Umbra lor,
Învăluia ocrotitor
Cortul în care locuia.
Pe gânduri dus, Avram şedea
Şi-a tresărit, când L-a văzut
Pe Domnul, că a apărut.
2 Când ochii şi i-a ridicat,
Chiar lângă cort, a observat
Pe trei bărbaţi care vorbeau,
Stând în picioare, şi-l priveau.
Grabnic, Avram a alergat,
Pân’ la pământ li s-a-nchinat,
3 Şi-apoi a zis Domnului său:
„Dacă umilul rob al Tău
Poate în faţa Ta să stea,
Opreşte-Te, la casa mea!
4 Îngăduie-mi ca să mă duc,
Puţină apă să aduc,
Picioarele să vi se spele.
Vă odihniţi, un pic, sub cele
Coroane de stejari şi-apoi,
5 Voi merge şi aduce-voi
Un colţ de pâine, să mâncaţi,
Ca inimă să căpătaţi.
În urmă, dacă vă grăbiţi,
La drum, puteţi să vă porniţi.”
Cei trei, atuncea, i-au vorbit:
„Aşa să faci, cum ai dorit.”
6 Avram, la cort, a alergat
Şi către Sara a strigat:
„Făină albă – te grăbeşte! –
În trei măsuri o potriveşte.
Frământă-le ca să faci turte!”
7 Apoi, la vite-alergă iute.
Pe cel mai bun viţel îl prinse
Şi slugii sale îl întinse,
În grabă, ca să îl gătească,
8 Cu unt şi lapte, să-l servească.
Totul, când fost-a pregătit,
Avram a stat şi i-a slujit,
Până cei trei s-au ospătat.
După ce masa-au terminat,
Ei s-au spălat şi au vorbit
Cu-Avram, care stătea smerit,
9 În faţa lor. L-au întrebat:
„Unde e Sara? A plecat?”
„O nu! În cort, acolo este.”
10 Unul din ei i-a dat o veste:
„La anul – chiar pe vremea asta –
Voi reveni şi-atunci, nevasta,
Un fiu, îţi va fi dăruit.”
Din cort, Sara L-a auzit –
11 Şi pentru că bătrâni erau,
Iar anii, greu, îi apăsau,
Încât de treaba femeiască
Nici nu putea să mai vorbească –
12 A râs atunci şi s-a gândit:
„Acum, că am îmbătrânit,
Pofte să am? Nu cred defel!
Avram a-mbătrânit, şi el.”
13 Către Avram, Domnu-a vorbit:
„De ce-a râs şi s-a îndoit
Sara, zicând „Aşa ceva,
Cum oare, întâmpla-se-va?
Să am copii, acum, bătrână?
Nu pot să cred! Mi-e peste mână!”
14 Te-ntreb: Îmi e, ceva, prea greu?
Nu sunt Eu oare, Dumnezeu?
Din nou, la anul, am să viu,
Iar Sara va avea un fiu.”
15 „N-am râs!”, a spus Sara, speriată.
„Ai râs” – răspunse El, îndată.
16 Bărbaţi-aceia S-au sculat,
Să plece. Zarea, au scrutat,
Înspre Sodoma şi-au pornit,
Iar Avraam i-a însoţit.
17 Domnul S-a întrebat, zicând:
„Oare să-ascund ce am de gând,
De Avraam? E bine oare?
18 Oricum, el fi-va un neam mare.
Voi binecuvânta în el,
Pe orice neam, de orice fel.
19 Eu îl cunosc. Ştiu ce-o să fie:
În vremea care va să vie,
El are ca să poruncească
Neamului său, ca să păzească,
Mereu, doar calea Domnului,
Făcând după porunca Lui,
Ca Domnul – precum i-a promis –
Să împlinească tot ce-a zis.”
20 Apoi a spus: „Am ascultat
Un strigăt care, ne-ncetat,
Tot mai puternic a crescut
În faţa Mea şi am văzut
Păcatul greu al Sodomei,
Precum şi cel al Gomorei.
21 Acum, de-aceea, voi pleca.
Eu Însumi cerceta-voi ca
Să aflu de-i adevărat,
Zvonul care s-a înălţat
Până la Mine, căci voiesc
Să ştiu cum să îi pedepsesc.”
22 Bărbaţii s-au îndepărtat,
Căci spre Sodoma au plecat.
Avram, în faţa Domnului,
A vrut a cere mila Lui.
23 De Domnul, s-a apropiat
Şi-a îndrăznit de-a întrebat:
„Aceiaşi soartă vor avea
Şi buni şi răi, asemenea?
Pe toţi, Tu ai să-i nimiceşti?
24 Dar, poate că-n cetăţi găseşti
Cincizeci de oameni ce sunt buni,
În liota aia de nebuni.
Ce se va întâmpla cu ei?
Nu-i vei ierta Tu, pe acei?
Iar locul nu va fi scutit,
Pentru cei buni cari s-au găsit?
25 Omori pe cel bun împreună
Cu cel ce-i rău? Ce-o să se spună?
Aceeaşi soartă s-aibă toţi?
Să faci aşa ceva, nu poţi!
Tu care judeci tot pământul,
Tu care eşti Dumnezeu Sfântul,
Să nu faci, oare, Tu, dreptate?
Să nu pui rânduială-n toate?”
26 Domnul a zis: „De-am să găsesc
Cincizeci, pe toţi îi izbăvesc.
Locul, păcatul tuturor,
Iertate-s din pricina lor!”
27 Avram, apoi, iar a vorbit:
„Iată că eu am îndrăznit –
Praf şi cenuşă precum sânt –
Să Îi vorbesc Celui Prea Sfânt.
28 Poate din cincizeci, lipsesc cinci.
Dar tot sunt patruzeci şi cinci.
Pentru cei cinci, cari lipsă sânt,
Vei şterge tot, de pe pământ?”
„Nu! Nici atunci n-am să distrug
Cetatea, căci şi ei ajung!”
29 „Dar dacă fi-vor patruzeci?”
30 „Nu, nici atunci!” „Şi chiar treizeci
De oameni buni, de-ai să găseşti,
Tu, oare, n-ai să-i nimiceşti?”
„Nu nimicesc oameni-acei,
De treizeci buni, sunt printre ei.”
31 Avram adăugă smerit:
„Iată că eu am îndrăznit
Ca Domnului să Îi vorbesc.
Dar douăzeci de se găsesc,
Ce soartă au de-mpărtăşit?”
„Nu va fi nimeni pedepsit!”
32 Avram a zis: „De s-or afla,
Cumva, în locul acela,
Doar zece oameni, printre ei?”
„Îi iert pe toţi, pentru acei!”
33 Când au sfârşit de discutat,
De la Avram, Domnu-a plecat.
Avram privi în urma Lui,
Şezând în uşa cortului.