1 Când înserarea s-a lăsat,
Cei doi îngeri care-au plecat
Înspre Sodoma, au sosit
La poarta ei. L-au întâlnit
Pe Lot, care i-a-ntâmpinat.
Pân’ la pământ li s-a-nchinat
2 Şi-a zis apoi, privind la ei:
„Veniţi la mine, domnii mei,
Să înnoptaţi în casa mea!
Am apă, veţi mânca, veţi bea.
După ce vă veţi odihni –
Mâine – la drum, iar veţi porni.”
„Nu vom intra în casa ta,
Ci-n uliţă vom înnopta” –
3 Au zis, dar Lot a insistat,
Până când i-a înduplecat.
O cină, el le-a pregătit
Şi azimi calde, le-a servit.
4 Cei doi, încă, nu se culcară,
Când vuiet se-auzi afară.
Bărbaţii, toţi, ca nişte câni –
Şi tinerii şi cei bătrâni –
S-au adunat de peste tot,
Înconjurând casa lui Lot.
5 Pe Lot, îndată, l-au chemat:
„Unde-s cei doi?!” – l-au întrebat.
„Scoate-i afară – s-au nu vrei?! –
Ca Să ne-mpreunăm cu ei!”
6 Lot a ieşit şi-a încuiat
Uşa. Apoi, a cuvântat:
7 „Aşa ceva, e peste poate!
Nu faceţi astă răutate!
8 Iată, vă dau fetele mele,
Să faceţi ce voiţi cu ele,
Căci amândouă sunt virgine.
Însă pe-acei care, la mine,
Să înnopteze-s aşezaţi,
Vă rog, în pace, să-i lăsaţi!”
9 Ei au strigat: „Pleacă din drum!
Tu eşti străin, şi vii acum
Judecător?! Ne dăscăleşti?!
Ei bine, ai să pătimeşti
Mai mult decât bărbaţi-acei!
Scoate-i afară şi pe ei!”
Degeaba Lot s-a-mpotrivit,
Pentru că gloata l-a-mbrâncit;
De uşă, s-a apropiat,
S-o spargă, neîntârziat.
10 Îngerii mâinile-au întins,
Spre Lot, şi-n grabă, l-au cuprins;
Apoi, în casă, l-au vârât
Şi-n urmă-i, uşa-au zăvorât.
11 Întreaga gloată ce era
Afară şi-a vrut a intra
În casă, fost-a pedepsită
Şi cu orbire-a fost lovită.
12 Bărbaţi-acei i-au spus lui Lot:
„Pe cine ai? Să îţi iei tot –
Pe gineri, fiice şi pe fii.
Fugi de-i adună şi să vii,
Cu ei, degrabă! Să fugiţi
Şi viaţa să vi-o izbăviţi,
13 Căci locul fi-va nimicit!
În ăst ţinut, noi am venit,
Căci plângerea-n potriva lui
Ajuns-a-n faţa Domnului;
Atuncea, El ne-a-nsărcinat
Să-l pedepsim, pentru păcat!”
14 Aflând, Lot n-a mai zăbovit –
Cu ginerii lui a vorbit,
Zicându-le: „Sculaţi-vă!
Fugiţi iute! Salvaţi-vă!
Cetatea fi-va nimicită!
Pedeapsa i-a fost stabilită,
De Domnul, pentru ce-a făcut!”
Dar ei au râs – nu l-au crezut.
15 Când zorii zilei s-au ivit,
De Lot, îngeri-au stăruit:
„Să-ţi iei fetele şi nevasta,
Să părăsiţi cetatea asta,
Să nu ajungeţi la pieire,
Pentru a ei nelegiuire!”
16 Dar Lot, încă, mai zăbovea,
Iar timpul, ne-ncetat, curgea.
Atunci, îngerii i-au luat,
Pe toţi, de mâini şi au plecat
Să-i scoată, din cetate-afară,
Şi înapoi veniră iară.
Astfel, Domnul l-a izbăvit
17 Pe Lot. Cei doi l-au sfătuit:
„Pleacă! ‘Napoi să nu priveşti
Şi nu cumva să te opreşti,
Pe drum, în locuri din Câmpie.
Altfel, urgia ce-o să vie
Te va ajunge, negreşit –
Numai la munte eşti ferit.”
18 Lot a răspuns: „Doamne, nu pot
Să fug la munte! Eu socot –
19 De trecere am căpătat,
Căci milă, Tu mi-ai arătat –
Prăpădul să nu mă ajungă,
Căci pân’ la munte-i cale lungă,
20 Să fug, vreau, în cetatea ‘ceea,
Cu fetele şi cu femeia.
Cetatea-i mică… de-aş putea
Să îmi salvez viaţa în ea…”
21 Domnul a zis: „Iată că-ţi fac
Şi-acest hatâr, să-ţi fiu pe plac.
22 Fugi în cetate! Nu mai sta!
Până ajungi, voi aştepta!”
De-atunci se cheamă, aşadar,
Cetatea „Mică” – sau „Ţoar”.
23 Soarele tocmai răsărea,
Când, la Ţoar, Lot ajungea.
24 Deci Lot fiind adăpostit,
Din cer, potop s-a prăvălit –
Ploaie de foc şi de pucioasă –
Lovind cetatea păcătoasă,
Căci, în sfârşit, sosise ora,
Pentru Sodoma şi Gomora.
25 Dezastrul a fost colosal:
A spulberat, sub al său val,
Cetăţile de pe Câmpie,
Copaci şi-orice fiinţă vie.
26 Nevasta lui Lot a privit
În urmă, şi-a încremenit –
În stâlp de sare s-a-ntrupat.
27 Avram, în zori, când s-a sculat,
S-a dus colo unde-a vorbit
Cu Domnul, când a mijlocit.
28 Privind înspre cetăţi, în zare –
Înspre Câmpia ‘ceea mare –
Văzu fum, foc mistuitor –
Asemeni celui de cuptor –
Cum se ridică din pământ,
Împrăştiindu-se în vânt.
29 Când Dumnezeu a nimicit
Cetăţile, şi-a amintit
Căci cu Avram de vorbă-a stat,
Şi astfel, Lot a fost salvat.
30 Lot, la Ţoar, n-a zăbovit –
Cu fetele, s-a stabilit
La munte, într-o peşteră.
31 Aici, fetele-şi ziseră:
„Bătrân este al nostru tată.
Pe-aici, nu-i nici un bărbat, iată!
32 Haidem, cu vin, să-l îmbătăm
Pe tata, şi să ne culcăm
Cu el. Aşa de procedăm,
Sămânţa o să ne-o păstrăm.”
33 Deci, pe bătrân l-au îmbătat,
Iar cea mai mare s-a culcat
Cu tatăl lor. El n-a ştiut
Nimic, din ce s-a petrecut.
34 A doua zi, cea mare spuse
Mezinei – tot – precum făcuse:
„Iată, eu m-am culcat cu tata.
Să-i dăm iar vin! Tu să fii gata,
La noapte! Intri uşurel
Şi-ai să te culci şi tu, cu el.
Nu sta pe gânduri! De ce taci?
Aşa va trebui să faci!”
35 Pe Lot, din nou, l-au ameţit
Cu vin, încât nu a simţit
Când cea mai mică s-a culcat
Cu el, şi nici când a plecat.
36 Aşa s-au pomenit, cu toate,
De tatăl lor, însărcinate.
37 Un fiu, cea mare a născut –
Moab, drept nume, a avut.
Din el ieşit-a un popor:
Acel al Moabiţilor.
38 Cea mică a născut şi ea,
Un fiu. Ben-Ami se numea.
El este tatăl tuturor,
Din spiţa Amoniţilor.