1 Astfel au fost sfârşite toate,
Şi la al lor loc aşezate.
2 Ziua a şaptea a venit,
Iar Dumnezeu S-a odihnit.
3 Domnul a binecuvântat
A şaptea zi. N-a mai lucrat
În ea, ci doar S-a odihnit
Şi astă zi, El a sfinţit.
4 Iată istoria cerului,
Precum şi a pământului –
Cu toate au luat fiinţă
Doar prin a Domnului voinţă.
5 În ziua când s-a început
Pământ şi cer de s-au făcut,
Un copăcel nu se găsea,
Nici iarba încă nu-ncolţea,
Pentru că nu fusese ploaie –
Pământul ca să îl înmoaie –
Iar omul, încă, nu era
Pe lume, pentru a-l lucra.
6 Cu aburul de ape dat,
Pământul, doar, era udat.
7 Atunci Domnul a modelat –
Din lut – un om, şi i-a suflat,
Un duh de viaţă-n nări, şi ştiu
Că l-a făcut un suflet viu.
8 Dumnezeu Domnul a sădit
Grădina care s-a numit
Eden. În ea l-a aşezat
9 Pe al Său om, şi pomi i-a dat –
Frumoşi şi buni – pentru mâncare.
Era-n acea grădină mare,
Atunci, şi pomul cunoştinţei,
Care deschide conştiinţei
Ochii spre bine sau spre rău.
În Eden, în mijlocul său –
Fiind cel mai apreciat –
Al vieţii pom era aflat.
10 Un râu din Eden lin curgea
Şi-n patru braţe se-mpărţea.
11 Întâiul braţ era Pison,
Înconjurând precum un zvon,
Întreaga ţară Havila,
În care aur se afla.
12 Aurul ţării este bun,
Dar mai găseşti – cum alţii spun –
Onix şi alte nestemate –
La fel de bune sunt cu toate.
13 Al doilea râu este Ghihon.
Ca nume, e cu primu-n ton;
Hotar al ţării Cuş e el.
14 Al treilea este Hidechel –
Sau Tigru – cum mai e chemat –
La est de-Asiria aflat.
Ultimul râu ce s-a ivit,
E Eufratul, negreşit.
15 Deci, în Eden l-a aşezat
Domnul, pe om, şi l-a lăsat
Grădina să o îngrijească
Şi-al ei pământ să îl muncească.
16 Însă ‘nainte de-al lăsa,
El, omului, i-a spus aşa:
„Din orice pom, din care vrei –
Ca să mănânci – poţi ca să iei.
17 Numai din unul, nu dori,
Să te înfrupţi, căci vei muri!
Fereşte-te, căci va fi rău,
Dacă te-atingi de fructul său!
18 Domnul, adânc, a cugetat
Şi-apoi astfel a cuvântat:
„E-nsingurat omul acel;
Un ajutor fac pentru el.”
19 Domnul, cu măiestria Lui,
Făcut-a păsări cerului,
Umplu pământul de-animale,
Apoi creaţiile Sale
Le-a dus la om, să le numească –
Un nume să le născocească.
20 Omul, la ele, s-a uitat
Şi tuturor nume le-a dat.
Doar pentru el nu s-a găsit
Ceva, să-i fie potrivit,
Ca să îi stea alăturea
Şi sprijin să-l poată avea.
21 Văzând aceasta, Dumnezeu
L-a cufundat într-un somn greu.
Din trupul celui adormit
A scos o coastă, şi-a lipit
Carnea la loc, cum era ea.
22 Din acea coastă, femeia,
A zămislit-o Duhul Lui
Şi-a pus-o-n faţa omului.
23 Când a văzut-o lângă el,
Omul a glăsuit astfel:
„Iată, acuma s-a găsit
Un ajutor ce-i potrivit
Ca să îmi şeadă-alăturea –
Care e scos din carnea mea.
„Femeie”, va fi ea chemată,
Căci din bărbat a fost luată.”
24 De-aceea omul va lăsa
Pe tatăl şi pe mama sa,
De soaţa lui se va lipi,
Iar cei doi doar un trup vor fi.”
25 Deşi omul şi soaţa lui
Se aflau goi, lor – nici unui –
De-acest fapt nu le-a fost ruşine,
Căci nu ştiau ce-i rău s-au bine.