1 Din tot ce Domnul a zidit,
Doar şarpele, mai iscusit,
Se dovedise-n vremea ‘ceea.
El spuse întâlnind femeia:
„Iată, mă tot întreb mereu:
Oare chiar zis-a Dumnezeu
Că n-aveţi voie să mâncaţi
Din pomii toţi, aici aflaţi?”
2 „Din orişicare pom putem” –
A spus femeia – „dacă vrem,
Să ne luăm pentru-a mânca.
3 Însă dacă vom încerca –
Din cel care-i în mijloc pus –
Ca să luăm, Domnul a spus
Că noi, de-ndat’, o să murim.
Deci, de-acel pom, noi ne ferim.”
4 Atuncea şarpele a zis:
„Nu veţi muri. V-a interzis,
5 Din acest pom ca să gustaţi,
Ca voi să nu vă deşteptaţi,
Să fiţi la fel ca Dumnezeu,
Ştiind asemeni Lui mereu,
Ce este rău şi ce e bine.
Aşa e, crede-mă pe mine!”
6 Femeia a mâncat din pom;
Şi-i dete şi la al ei om,
Iar el sărmanul, a muşcat,
Şi iată dar ce a urmat:
7 Atunci, ochii li s-au deschis –
S-a spulberat frumosul vis –
Şi s-au văzut cât sunt de goi.
S-au ruşinat şi – amândoi –
Din smochin, frunze au luat;
Şorţuri din ele-au însăilat,
Iar după ce le-au isprăvit,
Cu ele s-au acoperit.
8 Din munca lor, i-a tulburat
Chiar Dumnezeu, cari S-a plimbat,
În zorii zilei, prin grădină.
Omul, ştiindu-se de vină,
Fiind de glasul Lui pătruns,
De frică, iute s-a ascuns,
Ştiind că Domnul va să vină
Printre copacii din grădină.
9 Dumnezeu Domnul l-a chemat:
„Hei omule! Ce s-a-ntâmplat?”
10 Pe dată, omul I-a răspuns:
„Te-am auzit şi ne-am ascuns,
Căci suntem goi. Astfel a sta,
N-am mai putut, în faţa Ta.”
11 Domnul altă-ntrebare-a pus:
„Că sunteţi goi, cine v-a spus?!
Nu cumva nu M-ai ascultat
Şi-mpins de poftă ai mâncat
Din fructul ce ţi-a fost oprit,
Aşa precum ţi-am poruncit?!”
12 Omul vorbit-a din grădină,
Dând pe femeie-ntreaga vină:
„Sprijinul care mi l-ai dat –
Femeia – ea m-a îndemnat
Să gust din mărul din grădină.
Deci numai ea este de vină.”
13 Femeii, Domnul i-a vorbit:
„Ce ai făcut?” „M-a amăgit
Un şarpe, să mănânc din pom
Şi l-am servit şi pe-al meu om.”
14 Spre şarpe, Domnu-a cuvântat:
„Pentru că astfel ai lucrat,
Fii blestemat, tu, printre fiare,
Şi câte zile viaţa-ţi are,
Doar cu ţărână să trăieşti
Şi pe pământ să te târăşti.
15 De-acum, voi pune vrăjmăşie,
Care de-a pururi va să fie,
Între femeie şi-ntre tine,
Pedeapsă ce ţi se cuvine!
Sămânţa ei îţi va zdrobi
Capul, şi nu te va slăbi!
Sămânţa ta – când va-ncerca –
Călcâiul doar i-l va muşca!”
16 Femei-i zise: „Pedepsită
Vei fi: durerea ta mărită,
La fel însărcinarea ta.
Vei naşte greu. Dorinţa ta
Va fi după al tău bărbat –
El ca stăpân îţi este dat!”
17 Apoi se-ntoarse către om:
„Fiindcă ai mâncat din pom
Şi de femeie-ai ascultat,
Pământul este blestemat
Din vina ta! Să îl munceşti!
Cât vei trăi, să te trudeşti!
18 Spini, pălămidă, să îţi dea!
Din câmp, doar iarbă vei avea
19 Şi în sudoarea feţei tale
Mănâncă-ţi pâinea, pân’ cu cale,
Voi socoti că-i potrivit
Să te întorci de-unde-ai pornit!
Căci Eu te-am făcut din pământ,
Şi-n el îţi vei afla mormânt!
20 „Eva”, şi-a botezat nevasta,
Adam; pentru că-n lumea asta,
Mamă le e oamenilor –
Deci ea e mama tuturor.
21 După această judecată,
Domnul i-a îmbrăcat pe dată –
Haine din piele a croit,
Cu care, El i-a dăruit.
22 Apoi, în adunarea Sa,
Domnul a spus, atunci, aşa:
„Omul, acum, a devenit
La fel ca Noi. A dobândit
Pricepere să înţeleagă,
Din rău, binele să-l aleagă.
Deci trebuie împiedicat
Până când încă n-a luat,
Din pomul vieţii, fructul care
Viaţă îi dă, nepieritoare!”
23 Astfel, omul s-a pomenit
Că din Eden, e izgonit,
24 Iar Dumnezeu a aşezat,
La acel pom mult lăudat,
Doi heruvimi, să îl păzească –
Săbii de foc să învârtească –
Tăind pofta acelor – bieţii –
Cari jinduiesc la pomul vieţii.