1 Avram era bătrân de-acum;
El a primit, pe-al vieţii drum –
De la Cel Sfânt, pentru purtări –
Noian de binecuvântări.
2 Celui mai vechi al său argat –
Rob, mai bătrân, la el aflat,
Peste avere-i păzitor,
Fiind de ea răspunzător –
Avram i-a spus, când l-a chemat:
„Timpul mi s-a apropiat,
Şi voi muri curând. Aş vrea,
Mâna să-ţi pui, sub coapsa mea,
3 Să-mi juri, pe Domnul cerului
Precum şi al pământului,
Că lui Isac, nu o să-i iei
Soaţă de-aici, ci la ai mei
4 Ai să te duci, în ţara mea,
La neamul meu. Să-mi juri, aş vrea!”
5 Robul i-a zis: „Dacă femeia
Nu va pleca din ţara ‘ceea,
Spune-mi, atuncea ce să fac?
Să-l duc acolo pe Isac?”
6 Avram răspunse: „Nu cumva
Să îmi faci mie-aşa ceva!
7 Căci scos am fost, de Dumnezeu,
Din casele tatălui meu
Şi-apoi, din ţara mea, la fel.
„Ţie îţi dau” – îmi spuse El –
„Şi-urmaşilor ce-ţi vor veni,
Ţara, spre a o stăpâni”.
El va trimite-n faţa ta,
Un înger, spre-a te ajuta.
8 Femeia, de nu va să vină –
Din cine ştie ce pricină –
Tu ai să fii eliberat
De jurământ. Dar ne-apărat,
Te rog ca să iei seama bine:
Să nu-l duci, pe Isac, cu tine!”
9 Robul acela a jurat;
10 Zece cămile a-ncărcat,
Cu toate lucrurile care
Aveau valoarea cea mai mare.
Când totul fost-a pregătit,
A-ncălecat şi a pornit
Înspre Mesopotamia –
Spre locul unde se găsea,
Cetatea lui Nahor, durată.
11 Târziu, robul şi a lui ceată,
Lângă cetate, s-au oprit.
Acolo, a îngăduit
Cămilelor, apă, să bea
Şi la odihnă ca să stea.
El se opri lângă fântână,
Şi tolănit, comod, pe-o rână,
Privea-n amurgul înroşit,
Femeile care-au venit
Să scoată apă. Dintr-odat’,
De-un gând a fost străfulgerat.
Ochii, spre cer, şi-a aţintit,
Şi-n felu-acesta a vorbit:
12 „O, Dumnezeu al lui Avram!
Te rog, ca astăzi, eu să am
Izbândă şi să reuşesc,
Pe-al meu stăpân, să-l mulţumesc.
13 Aici voi sta. Fetele toate,
Să ducă apă în cetate,
Curând trebuie să sosească
Şi, negreşit, au să-mi vorbească.
14 Doamne, să faci precum doresc:
Fata cu care-am să vorbesc,
Să-şi plece vadra ca să beau
Şi îmi va spune „Am să dau
Cămilelor, apă să bea”,
Aleasa, fă să fie ea!
Atuncea, eu voi fi aflat
Că de Avram, Te-ai îndurat.
15 Abia sfârşise de vorbit
Robul, şi-ndată s-a ivit
Rebeca, a lui Betuel –
Feciorul Milcăi a fost el,
Iar Milca, după cum se ştie,
Era a lui Nahor soţie.
Nahor e din acelaşi neam,
Căci îi e frate lui Avram.
16 Fata era de măritat –
Frumoasă foc. Nici un bărbat
Nu s-a atins de ea, vreodată,
Fiind fecioară ne-ntinată.
Rebeca merse la fântână
Şi-apoi, cu vadra într-o mână,
Porni agale spre cetate.
17 Robul îi spuse: „De se poate,
Te rog să-mi dai apă, să beau.”
18 „Bea domnul meu, căci am să dau,
19 Cămilelor domniei tale,
Apă să bea. De-atâta cale,
Şi ele fi-vor însetate.”
20 Cu toate au fost adăpate:
Rebeca, apă, a adus
Şi în adăpători a pus.
A stat apoi, şi s-a uitat
La ele, pân’ s-au săturat.
21 Omul, mirat, privea la ea,
Însă nimica nu zicea,
Să vadă, dacă Dumnezeu
I-a dat izbândă-n ăst drum greu.
22 Cămilele s-au adăpat,
Iar robul, iute, a luat
Un cerc de aur, pregătit –
Jumate siclu preţuit –
Două brăţări a mai luat,
De aur – care-au valorat
Cât zece sicli, cântărit –
23 Şi-apoi, Rebecăi, i-a vorbit:
„A cui eşti tu? Oare, găsim,
La voi, un loc, să poposim?
Căci iată, vrem să înnoptăm,
Şi-apoi, în zori, la drum, plecăm.
24 „Al meu părinte-i Betuel –
Fecior al Milcăi este el,
25 Şi-al lui Nahor. Nutreţ avem;
Paie de-asemenea putem
Ca să vă dăm. Dacă voiţi,
La noi, puteţi să poposiţi.”
26 Atuncea, robul s-a plecat
Şi pe pământ a-ngenunchiat,
27 În faţa Domnului şi-a spus:
„Slăvit să fie Cel de Sus –
De-a pururi, binecuvântat! –
Căci pe Avram, l-a ascultat.
Iată că Domnul Dumnezeu,
De-Avram, s-a îndurat, mereu,
Şi-acum, credincioşia Lui,
M-a dus în casa fratelui
Ce îl avea, de-am reuşit
Să fac ce am făgăduit.”
28 Fata, vorba, i-a ascultat
Şi-apoi, să-i spună-a alergat –
Măicuţei ei – cele-ntâmplate.
29 Laban – al lui Rebeca frate –
Fugi, în grabă, la izvor,
Să-l vadă pe-acel călător.
30 Văzând brăţările primite,
Auzind cele povestite
De sora lui, el, gânditor,
I-a spus acelui călător:
31 „De Domnul, binecuvântat
Tu eşti, aşa cum am aflat.
Hai, vin-o, căci am pregătit,
În casă, loc pentru dormit.
Loc vor avea de-a înnopta
Cămilele – au unde sta.”
32 Omul, în casă, a intrat.
Laban, apoi, a descărcat
Cămilele şi le-a adus
Nutreţ. Zorit, apă a pus
Acelui om şi celor care
33 Cu el erau. În graba mare,
Masă bogată-a aşezat.
Robul, atunci, a cuvântat:
„N-am să cinez – să mă iertaţi –
Până când voi n-o să aflaţi
Cuvintele ce le-am adus.”
„Vorbeşte dar!” – Laban a spus.
34 „Eu sunt un rob, precum am zis,
Şi-Avram, la tine, m-a trimis.
35 Să ştiţi că Dumnezeu i-a dat,
Pe-al vieţii drum, neîncetat,
Belşug de binecuvântări,
Pentru-ale lui bune purtări.
I-a dat oi, boi – bogăţii mari –
Robi şi cămile şi măgari;
Aur şi-argint i-a dăruit,
Iar ca să fie mulţumit
36 Şi pe deplin satisfăcut,
Aflaţi că Sara i-a născut,
La bătrâneţe, un băiat;
Iar tot ce Dumnezeu i-a dat,
El, fiului, i-a dăruit.
37 Mie, aşa mi-a poruncit:
„Să nu iei, pentru fiul meu,
Nevastă, din Canaan, ci vreau
38 Să mergi la neamurile mele,
În casa tatălui meu. Ele
Acolo locuiesc. Te duci
Şi de acolo să aduci,
Nevastă, pentru fiul meu.
Jură-mi să faci cum îţi cer eu!”
39 Eu i-am răspuns: „Dar dacă ea –
Adică fata – nu va vrea
Să vină ca să mă urmeze?”
40 „Fii liniştit! O să lucreze,
La inima ei, Dumnezeu,
În faţa cărui umblu eu.
Va spune îngerului Său,
Să te-nsoţească-n drumul tău.
Izbândă, astfel, o să-ţi deie
Şi vei aduce o femeie,
Pentru Isac, precum vreau eu –
Din casele tatălui meu.
41 De cumva, nu va vrea femeia,
De a pleca din casa ‘ceea
Şi n-ascultă al tău cuvânt,
Eşti dezlegat de jurământ!”
42 Azi, la izvor, am poposit
Şi astfel, eu am glăsuit:
„O, Dumnezeu al lui Avram!
Izbândă, dacă vrei să am,
43 Te rog, ascultă cum gândesc:
Fata cu care-o să vorbesc
Şi am să-i cer, apă să-mi dea –
44 Iar ea-mi va da şi-asemenea,
Cămilelor o să le deie,
Pe săturate, ca să beie –
Te rog să faci ca ea să fie
Aceea ce-i va fi soţie,
Feciorului stăpânului!”
Asta-am cerut eu, Domnului.
45 Nici bine vorba n-am sfârşit
Şi-n faţa mea s-a şi ivit
Rebeca, cu cofiţa-n mână,
Să scoată apă din fântână.
Eu i-am cerut să-mi dea să beau;
46 Ea a răspuns: „Bea, şi-am să dau
Cămilelor, să bea şi ele.”
După ce-a spus vorbele-acele,
Precum a zis, a şi făcut.
47 Acestea dacă le-am văzut,
Am întrebat-o: „A cui eşti?”
Ea mi-a răspuns: „Dacă doreşti
Să ştii, sunt a lui Betuel –
E-al Milcăi şi-al lui Nahor, el.”
Eu am făcut spre ea un pas,
I-am pus dar, o verigă-n nas,
Apoi brăţările, pe mână
48 Şi m-am întors iar, la fântână.
Cu faţa la pământ am stat,
Pe Domnu-am binecuvântat –
Pe Dumnezeul lui Avram –
Căci iată că izbândă am.
49 Acuma – de binevoiţi,
Credinţă ca să dovediţi,
Şi lui Avram, bunăvoinţă –
Răspundeţi la a lui cerinţă.
De nu voiţi, spuneţi-mi iar –
Să ştiu ce cale, aşadar,
S-apuc: spre stânga sau spre dreapta;
Căci vreau, cu gândul şi cu fapta,
Pe-al meu stăpân, să îl slujesc
Şi vrerea să i-o împlinesc.”
50 Laban şi Betuel au zis:
„Lucru acesta e trimis
Şi, de la Dumnezeu, el vine.
Nu-ţi spunem dar, nici rău, nici bine.
51 Rebeca, iată că va sta,
Acuma, înaintea ta.
S-o duci dar la stăpânul tău,
Ca soaţă pentru fiul său,
Aşa cum Domnu-a poruncit.”
52 Acestea când le-a auzit,
Robul, îndată, s-a plecat,
Pe Domnu-a binecuvântat,
53 Apoi a scos ce a adus
Şi-n a Rebecăi faţă-a pus
Podoabe multe şi bogate –
Din aur şi argint lucrate –
Îmbrăcăminte – toate noi –
Şi n-a uitat ca mai apoi,
Şi lui Laban – şi-asemenea
Şi mamei lui – daruri să dea.
54 După ce tot a terminat,
La masă, ei s-au aşezat
Şi au mâncat şi au băut,
S-au veselit şi-au petrecut.
Apoi, cu toţii s-au culcat.
În zori, când iar s-au deşteptat,
Robul a zis: „Eu mă gândesc
Să mă lăsaţi ca să pornesc
Spre casă, la stăpânul meu.”
55 „De vrei, te du cu Dumnezeu” –
Şi fratele şi mama-au spus –
„Însă fiind vorba de dus,
Vrem, fata, să mai stea cu noi,
Vreo zece zile, iar apoi,
Fii sigur că are să vină.”
56 „De ce-o opriţi, fără pricină?” –
Robul a zis – „Căci Dumnezeu,
Mi-a dat izbândă-n drumul meu!
Să mergem dar, pentru că am –
Până la casa lui Avram –
Drum lung, şi nu putem să stăm!”
57 Ei i-au răspuns: „Să o chemăm
Pe fată – să ştim voia sa.”
58 Ea a venit, iar mama sa
Şi cu Laban au întrebat:
„Vrei ca să pleci?” „Vreau!”, a strigat
59 Rebeca. Ei s-au învoit,
Iar când tot fost-a pregătit,
Rebeca şi cu doica ei,
S-au dus cu robul şi cu cei
De care el era-nsoţit.
60 Atunci, Laban a glăsuit:
„O, sora mea, doresc să fii
O mamă, pentru zeci de mii!
Şi-ţi mai doresc a se sălta,
Nespus de mult, sămânţa ta!
Să stăpânească peste-acei
Care vor fi duşmanii ei!”
61 Astfel, Rebeca a plecat,
Cu slujnicele, şi-a urmat
Pe robul, de Avram trimes –
Isac fiind al ei ales.
62 Isac se întorcea-napoi
De la fântâna Lahai-Roi.
La miazăzi, el a venit,
Căci toţi ai lui au locuit
În partea ‘ceea de ţinut.
63 Era un timp foarte plăcut.
Se însera, iar el şedea
Afară-n câmp şi se-odihnea.
Privind, întâmplător, în zare,
Văzu acel convoi de care,
Rebeca, era însoţită.
64 Fata-l văzu şi ea. Grăbită,
De pe cămilă, a sărit
65 Şi robului, ea i-a vorbit:
„Spune-mi, acela-i domnul meu?”
El zise: „E stăpânul meu” –
Fata, de cum a auzit,
Cu voalul, faţa şi-a-nvelit.
66 Când la Isac robul duse,
I-a povestit tot ce făcuse.
67 Isac, pe fată, a luat-o
Şi-a dus-o de a aşezat-o
În cortul Sarei, de îndat’.
Apoi, cu fata, s-a-nsurat
Şi-astfel, amarul suferit
Atunci când Sara a murit,
Acum, i s-a mai alinat,
Căci fata l-a mai mângâiat.