1 Încă o soaţă şi-a luat
Avram – Chetura s-a chemat.
2 Ea îl născuse pe Zimran
Şi pe Iocşan şi pe Medan,
Pe Madian, Işbac şi-n urmă,
3 Şuah. Iocşan, pe a sa urmă,
Lăsă pe Seba şi Dedan.
Trei fii a zămislit Dedan:
În şir fusese Aşurimi,
Letuşimi şi Leumimi.
4 Fiii lui Madian erau:
Efa, Efer, Enoh; urmau
Elda şi-Abida, după ei.
Sunt toţi, fii ai Cheturiei.
5 Avram lăsă odraslei sale –
Deci lui Isac – totul. Cu cale,
6 Găsi că este potrivit,
Ca fiii ce i-au zămislit
Toate-ale sale ţiitoare,
Să capete câte-un dar mare.
Cum a gândit, a şi făcut.
Apoi, el grijă a avut,
Ca de Isac, să-i depărteze.
Şi puse astfel, să se-aşeze –
‘Nainte de a fi murit –
În ţara de la răsărit.
7 Avram, împovărat de ani –
O sută şapte’şicinci de ani
Ajuns-a de a împlinit –
8 Sătul de zile, fericit
Că toate le-a făcut cu rost,
S-a stins din viaţă şi a fost,
La neamul său, adăugat.
9 Fiii, apoi, l-au îngropat;
Cei doi – Isac şi Ismael –
Sunt cei ce-au îngrijit de el.
L-au aşezat în locu-acela,
Unde e peştera Macpela,
În ţarina aceea care
Ţinutul Mamre-n faţă o-are;
Acea bucată de pământ
În care i-au făcut mormânt,
A fost al lui Efron ogor,
Cari este-al lui Ţohar fecior.
10 Ogorul fost-a cumpărat,
De-Avram, ca loc de-nmormântat,
De la Hetiţi – demult, odată –
Când a fost Sara îngropată.
11 Avram fiind deci adormit,
Domnul, în urmă-i S-a-ngrijit
De fiul său Isac. I-a dat
Belşug. L-a binecuvântat
Pe el, pe soaţa ce-o avea.
Pe vremea ‘ceea locuia,
El cu soţia – amândoi –
Lângă fântâna Lahai-Roi.
12 Iată spiţa lui Ismael –
Al lui Avram fiu, este el,
Şi-al lui Agar. Măicuţa lui
E fiică a Egiptului.
Pe Ismael când îl născuse,
Sara, drept roabă, o avuse.
13 Iată numele fiilor
Lui Ismael: în neamul lor
E Nebaiot, primul născut.
În urma lui, a apărut
Chedar, Adbel, Mibsam, Mişma,
14 Duma, Masa, Hadad, Tema,
15 Ietur, Nafiş, Chedma-n sfârşit,
La care, şirul s-a oprit.
16 Sunt toţi, fii ai lui Ismael,
Căci doisprezece-avut-a el.
Acestea sunt numele lor,
După-al lor neam şi locul lor.
Ei, doişpe voievozi au fost,
Cari şi-au făcut, cu toţi, un rost.
17 Iar Ismael trăit-a deci,
Exact o sută şi treizeci
Şi şapte ani. El i-a-mplinit,
Când, de pe lume, s-a sfârşit.
18 Copiii lui sau aşezat –
Şi-ntreg ţinutu-au înţesat –
De la Havila pân’ la Şur,
Şi locurile dimprejur.
Ţinutul Şur se întindea –
Cum mergi către Asiria –
Privind ţara Egiptului.
‘Nainte dar, la fraţii lui,
El – Ismael – a locuit,
Aşa cum Domnu-a poruncit.
19 Isac e fiul lui Avram;
Iată dar spiţa lui de neam:
20 Patru decenii a-mplinit,
Atunci când s-a căsătorit.
Rebeca e a lui soţie.
Ea, fiică-i e – precum se ştie –
Lui Betuel, zis Arameul,
Ce-i frate cu Laban Evreul,
Care şedea-n Padan-Aram.
Toţi erau rude cu Avram.
Padan-Aramul cuprindea,
Pe-atunci, Mesopotamia.
21 Isac se rugă Domnului,
Pentru Rebeca – soaţa lui –
Căci era stearpă. Dumnezeu,
I-a ascultat glasul, mereu.
Rebeca, fiind vindecată,
Rămase dar, însărcinată.
22 Cei doi copii, care urmau
Ca să se nască, se băteau
În pântecele ei, mereu.
Atuncea ea, pe Dumnezeu,
L-a întrebat, foarte mirată:
„De ce mai sunt însărcinată?”
23 El i-a răspuns, din cerul Său:
„Află că-n pântecele tău,
Se află două neamuri, care
Vor zămisli două popoare;
Acestea fi-vor despărţite,
Din tine, când vor fi ieşite.
Unul din neamul ce-o să vie,
Cu mult mai mare o să fie;
Iar cel mai mic, slugă îl are,
Pe cel care va fi mai mare.”
24 Când timpul i s-a împlinit,
Doi gemeni, ea a zămislit.
25 Primul copil se arăta
Roşu de tot – ca o manta
Din păr lucrată; i-au găsit
26 „Esau”, drept nume potrivit,
Căci s-au luat după culoare,
După a lui înfăţişare.
În urmă, grabnic, a venit
Al doilea fiu. El a ieşit
Ţinând cu mâna de călcâi,
Pe cel ce s-a născut întâi.
Plecând de la ce s-a-ntâmplat,
„Iacov”, copilu-a fost chemat.
Iată dar, cum au fost traduse
Aceste nume: i se spuse
Esau – „Păros” – celui dintâi,
Şi „Cel ce ţine de călcâi”,
Celui de-al doilea, căci fireşte,
„Iacov” se cheamă-n evreieşte.
Isac, când fiii-i s-au născut,
Şase decenii a avut.
27 Cei doi copii au crescut mari.
Esau a fost acela cari
Ajunse vânător vestit,
Pe câmp fiind mai mult zărit.
Iacov, cuminte, se vădea,
Căci lângă cort, mai mult, şedea.
28 Pentru vânatul dobândit,
Esau era mai mult iubit,
De tatăl său. Rebeca, ea,
Mai mult, pe Iacov îl iubea.
29 Odată, Iacov a gătit
O ciorbă. Foarte ostenit,
Esau, din câmp, când s-a întors,
30 A zis: „De vlagă, eu sunt stors.
Frate, ascultă a mea vorbă:
Dă-mi să mănânc din a ta ciorbă –
Cea roşie – căci sunt flămând,
Mereu, pe drumuri alergând;
Acum sunt tare ostenit!” –
De-atunci, „Edom” a fost numit;
„Edom”, prin „Roşu” e tradus.
31 Iacov, către Esau, a spus:
„Să-mi vinzi dar, dreptul ce îl ai –
De-ntâi născut – iar apoi hai
32 Ca să mănânci.” El s-a-nvoit:
„La ce-ar putea fi folosit
Dreptul acesta, când eu mor?!
Ia-ţi dreptul dar, mai repejor!”
33 „Jură-mi întâi!” – Iacov a vrut.
El a jurat şi şi-a vândut
Dreptul pe cari l-a dobândit,
Când pe-astă lume a venit.
34 Atuncea, Iacov i-a adus
Ciorbă de linte şi i-a pus
Şi pâine lângă ea, pe masă.
Esau părea că nici nu-i pasă
De dreptul ce şi l-a pierdut,
Ci a mâncat şi a băut.