1 Veni o foamete în ţară,
La fel cum fost-a prima oară,
Pe când Avram era în viaţă.
Isac, să-i poată face faţă,
Pe când hambaru-i va fi sec,
Se duse la Abimelec.
Acesta, în Gherar, şedea,
Şi peste Filisteni domnea.
2 Isac, acolo, s-a-ntâlnit
Cu Domnul, care i-a vorbit:
„Să nu mergi în Egipt! Vei sta
În locul ce-ţi voi arăta!
3 Acolo vreau să locuieşti –
Străin – aşa cum te găseşti.
Eu sunt cu tine – nu uita! –
Şi te voi binecuvânta.
Ţinuturile-acestea, toate,
Să ştii că ţie-ţi vor fi date
Şi celor de pe urma ta.
Eu am promis lucru-acesta,
Tatălui tău, cu jurământ,
Şi Eu Îmi ţin al Meu cuvânt!
4 Pe tine-am să te înmulţesc –
Cât stelele, am să te cresc.
Ţinuturile-acestea, toate,
Seminţei tale, vor fi date;
Iar neamurile câte sânt –
De către Mine – pe pământ,
În tine-s binecuvântate.
Răsplată sunt, aceste toate,
5 Pentru Avram. El a-mplinit
Tot ceea ce i-am poruncit.
În toate, el M-a ascultat
Şi a păzit tot ce i-am dat.”
6 Isac a procedat la fel:
De Domnu-a ascultat şi el,
Şi în Gherar s-a aşezat.
7 De câte ori era-ntrebat,
De cei din partea locului,
Ceva, despre nevasta lui,
El, totdeauna, răspundea:
„Rebeca este sora mea!”
Spunea aşa, fiindu-i teamă,
Căci se gândea: „De bună seamă,
Frumoasă e soţia mea –
Mă vor ucide, pentru ea,
Când vor afla că-mi e nevastă.”
Minţea, să scape de năpastă.
8 Şederea i s-a prelungit,
În ţară, şi a fost zărit –
Cu soaţa lui, când s-a jucat –
Chiar de al ţării împărat.
9 Simţi, atunci, Abimelec,
Fiori de gheaţă, cum îl trec,
Iar când, în a tronului sală,
Veni Isac, „Fără-ndoială,
Rebeca îţi este nevastă!” –
Zise-mpăratul. „Ce năpastă
Putea să vină peste noi?!
Ce ne-ai făcut?!” „Mă tem de voi!
Ca să nu pier, am spus că ea –
Rebeca – este sora mea!”
10 Abimelec a cuvântat:
„Dacă vreun om s-ar fi culcat
Cu soaţa ta – sunt mulţi bărbaţi –
Eram cu toţii vinovaţi!”
11 Apoi, aşa a glăsuit:
„S-asculte toţi, căci negreşit,
Dacă se-atinge cineva
De el, de soaţa lui, cumva,
Omul acel – hotărât –
Are să fie omorât!”
12 Isac ogoru-a pregătit
Şi-a strâns recoltă, însutit.
Domnul l-a binecuvântat,
13 Făcându-l, astfel, om bogat.
14 Cirezi de vite, multe-avea;
Turme de oi, asemenea.
Avea mulţi robi, pentru slujit.
De-aceea, era pizmuit
De Filisteni, neîncetat,
15 Cari, mânioşi, au astupat
Fântânile, de-Avram săpate,
Ce lui Isac i-au fost lăsate.
16 Abimelec a zis apoi,
Către Isac: „Eu, de la noi,
Vreau să te rog, să pleci acum.
Deci, pregăteşte-te de drum:
Priveşte împrejur – în zări –
Şi du-te către alte ţări.
Eşti mai puternic decât noi;
Să pleci, voiesc, şi-abia apoi,
Mă voi simţi mai liniştit.”
17 Isac, la drum, iar a pornit,
Şi-n văile Gherarului,
S-a aşezat, cu toţi ai lui.
18 Cu robii săi, a resăpat
Fântâni pe cari le-au astupat
Oamenii ce l-au duşmănit,
După ce tatăl i-a murit.
Aceleaşi nume, el le-a dat,
Precum Avram le-a aşezat.
19 Isac şi robii săi săpară
Şi astfel, un izvor aflară.
Acesta-n vale se găsea
Şi apă bună, el avea.
20 Păstorii din Gherar, cu cei
Ai lui Isac, s-au certat. Ei
Spuneau: „Aceasta-i apa noastră!
Voi mergeţi la fântâna voastră!”
Că n-au putut să şi-o împartă,
Fântâna au numit-o „Ceartă” –
În evreieşte, zis „Esec”.
Apoi, la muncă din nou trec:
21 Altă fântână au săpat
Şi pentru ea, iar s-au certat.
Fântâna, „Sitna”, s-a numit –
„Gâlceavă”-nseamnă tălmăcit.
22 Isac, pe urmă, s-a mutat
Şi-altă fântână a săpat.
Cu nimeni nu s-a mai sfădit
Şi-astfel, fântâna s-a numit
„Lărgime” – altfel „Rehobot” –
„Căci Dumnezeu, loc larg de tot,
Să ne-aşezăm, ne-a dăruit” –
Astfel, Isac a glăsuit.
23 Din nou, de-acolo, a plecat
Şi la Beer-Şeba s-a mutat.
24 În noaptea ‘ceea, Dumnezeu
S-a arătat spunându-i: „Eu
Sunt Dumnezeul lui Avram.
Să nu te temi, pentru că am
Grijă de voi, oriunde-ţi sta.
Eu te voi binecuvânta.
Din pricina robului Meu
Avram, şi te sporesc mereu.”
25 Isac, atunci, a ridicat
Altar, la care a chemat
Apoi, Numele Domnului.
Cortul şi-a-ntins, iar robii lui,
Cazmale au luat în mână
Şi mai săpară o fântână.
26 Abimelec l-a căutat,
Cu Picol şi cu Ahuzat.
27 Isac le-a zis: „De ce-aţi venit,
Căci de la voi, m-aţi izgonit?”
28 „Noi am văzut că Dumnezeu
Este cu tine, tot mereu.
De-aceea îţi urăm de bine
Şi vrem să încheiem, cu tine,
29 Un legământ. Jură-te dar,
Un rău – oricât de mic, măcar –
N-ai să ne faci tu, nicicând, nouă,
Cum nici noi nu v-am făcut vouă,
De ai putut să pleci în pace.
Acum, sper că la fel vei face
Şi tu, căci binecuvântat,
De Domnul, eşti, neîncetat.”
30 Isac, în casă, i-a primit
Şi-apoi, la masă, i-a poftit.
Ei au mâncat şi au băut
Şi toată ziua-au petrecut.
31 Adoua zi, când s-au sculat,
Cu jurământ ei s-au legat,
Că nici un rău nu îşi vor face.
Apoi s-au despărţit, în pace.
32 În acea zi, câţiva argaţi
Veniră, foarte agitaţi,
Şi, pe Isac, ei l-au vestit:
„Află că apă am găsit!”
33 Atunci, fântâna ce-au săpat-o,
„Şiba”, Isac a botezat-o.
„Şiba” înseamnă „Jurământ”
Şi până astăzi, pe pământ,
Cetatea care s-a durat
Aici, Beer-Şeba s-a chemat.
34 Patru decenii a-mplinit
Esau, când s-a căsătorit.
Două neveste şi-a luat –
Prima, Iudita s-a chemat;
Hetitul Beri i-a fost tată.
Basmat era a doua fată,
Şi pe Elon tată-l avea –
Tot din Hetiţi, ea se trăgea.
35 Soaţele-avute de Esau,
Pentru părinţii săi erau
Prilej ca multă-amărăciune,
În al lor suflet, să adune.