1 Acum, Isac îmbătrânise
Şi mult, vederea îi slăbise.
Chemă la sine pe Esau,
Spunând: „E timpul să îţi dau –
2 Căci iată, am îmbătrânit
Şi nu mai am mult de trăit –
Eu, binecuvântarea mea.
3 Acum, ascultă ce aş vrea:
Ia-ţi arcul, tolba, şi-narmat,
Du-te pe câmp, după vânat.
4 Fă-mi o mâncare mai apoi,
Cum ştii că-mi place. Mânca-voi,
Iar sufletu-mi va tresălta
Şi te va binecuvânta,
‘Nainte de a fi murit.”
5 Ceea ce-a spus, a auzit
Rebeca, iar când a plecat
Esau pe câmp după vânat,
6 Grabnic, la Iacov, ea s-a dus
Să-l înştiinţeze şi i-a spus
Tot ceea ce a auzit:
„Ascultă ce i-a poruncit
Isac, fiului său, Esau:
7 „Adă-mi vânatul şi-am să-ţi dau,
Copile, binecuvântarea;
Vreau, mai întâi, să-ţi gust mâncarea,
Până când, încă, n-am murit.”
8 Ascultă dar, ce m-am gândit:
9 Fugi de-mi adu doi iezi din turmă,
Ca să-i gătesc, iar tu – pe urmă –
10 Îi duci mâncarea tatălui,
Şi binecuvântarea lui,
În acest, fel o dobândeşti!”
11 Iacov a zis: „Dar, te gândeşti?
12 Esau păros e. Tatăl meu
Va şti că nu e el, ci eu,
Când are să mă pipăiască.
Astfel, o să se dovedească.
De fapt, că eu l-am înşelat!
Nu voi fi binecuvântat,
Ci blestemat eu am să fiu,
De el, atunci. Prea bine ştiu!”
13 „Nu o să cadă peste tine
Acel blestem, ci peste mine.
Acum nu-i timp de zăbovit!” –
A zis Rebeca şi, grăbit,
14 Iacov s-a dus de a luat,
Doi iezi din turmă, şi i-a dat
Mamei apoi, să îi gătească
Şi pe Isac să îl servească.
15 Rebeca a luat apoi –
De la Esau – hainele noi,
Care acasă s-au aflat
Şi, pe-al ei fiu, l-a îmbrăcat.
16 Cu pielea iedului gătit,
Pe Iacov, l-a acoperit
Pe mâini şi-apoi pe gât, frumos,
Să pară ca Esau, păros.
17 I-a dat mâncarea cea gustoasă
Şi pâinea-atunci din vatră scoasă.
Iacov, pe toate, le-a luat.
18 La tatăl său, s-a-nfăţişat:
„Tată!” – îi zise, când ajunse.
„Aici sunt. Iată-mă!” – răspunse
Isac. „Copile, cine eşti?”
19 Iacov a spus: „Esau. Doreşti,
La masă, ca să te aşezi
Şi să mă binecuvântezi?
Căci iată, eu am pregătit
Vânat, precum mi-ai poruncit.”
20 „L-ai şi găsit?” – Isac a zis.
„Da. Dumnezeu mi l-a trimis
Şi-n calea mea l-a aşezat.”
Atunci, Isac a cuvântat:
21 „Acum apropie-te! Vreau
Să aflu dacă eşti Esau.
Vin-o ca să te pipăiesc
22 Căci glasul – dacă nu greşesc –
Nu pare să fie al lui,
Ci mai degrabă-al fratelui.”
Iacov veni să-l pipăiască
Şi crezul să i-l întărească.
Simţind că mâinile-i păr au,
Isac a zis: „Este Esau –
Doar glasul lui îmi joacă feste,
De parcă al lui Iacov este.”
23 Isac, atuncea, a crezut,
Că pe Esau el l-a avut,
În faţa lui, neîncetat,
Şi deci, l-a binecuvântat.
24 Apoi a zis: „Tu eşti Esau?”
25 „Da, eu sunt.” „Bine. Am să iau
Să gust, cum am făcut mereu,
Să poată-apoi sufletul meu
Ca să te binecuvânteze.”
Iacov se duse să-i aşeze
Masa, precum i s-a cerut –
Aduse şi vin, de băut.
26 „Apropie-te fiul meu,
Să mă săruţi, aş dori eu” –
A spus, după ce a mâncat,
27 Isac. Iacov l-a sărutat
Şi-astfel, Isac s-a liniştit.
Mirosul care l-a simţit
Din haina ce Iacov avea,
I-a întărit convingerea
Căci cel ce sta în faţa lui
Era Esau. „Al câmpului
Miros, îl simt, acuma, eu –
Tu eşti Esau! Eşti fiul meu!
Miroşi a câmp bine udat,
De Domnul, binecuvântat.
28 Să îţi dea Dumnezeu – aş vrea –
Rouă, din cer! Să îţi mai dea
Grăsimea ţarinei! Cer iar,
Belşug de grâu şi vin, drept dar!
29 Noroade s-asculte de tine!
Şi neamuri, vreau, să ţi se-nchine!
Pe fraţii tăi, stăpân să fii!
Şi toţi ai mamei tale fii,
În faţa ta, să se închine!
Cine te blestemă pe tine,
În veci să fie blestemat!
Dar fie binecuvântat
Cel ce te binecuvântează! –
Cel ce de bine îţi urează!” –
Sfârşi Isac, de cuvântat.
30 Aşa l-a binecuvântat
Atunci, pe fiul său mai mic,
Fără a bănui nimic.
Iacov abia l-a părăsit,
Când cu Esau s-a pomenit
Că vine, de la vânătoare
31 Şi îi aduce de mâncare.
Esau a zis tatălui său:
„Te scoală de la locul tău,
Şi vin-o, că ţi-am pregătit
Mâncare, cum mi-ai poruncit.
Aşază-te să te-ospătezi
Şi-apoi, să binecuvântezi
Pe fiul tău, cum ai promis.”
32 „Cine eşti tu?!” – Isac i-a zis.
„Eu sunt Esau, acela care,
Dintre-ai tăi fii, e cel mai mare.”
33 Isac, atunci, s-a-nspăimântat:
„Cine-i acel care-a vânat
Şi-apoi, mâncare, mi-a adus,
Exact aşa precum ţi-am spus?!
Eu, din bucate, am mâncat
Şi-apoi l-am binecuvântat
Mai înainte ca să vii,
Iar omu-acela – tu să ştii! –
Rămâne binecuvântat!”
34 Esau, atuncea, l-a rugat,
Pe tatăl său, şi-a stăruit
Când vorbele i-a auzit:
„Tată! Mă binecuvintează!”
El nu voia, nicicum, să crează,
Că altul, locul, i-a luat.
35 Isac îi spuse răspicat:
„Iată că Iacov a venit,
Cu vicleşug, şi-a dobândit
El, binecuvântarea mea;
Acum, aşa va rămânea!
36 Esau a zis: „Se vede treaba
Că i-au zis „Iacov”, nu degeaba.
De două ori m-a înşelat:
Întâi, atunci când mi-a luat
Dreptul pe care l-am avut
Fiind întâiul tău născut.
Veni acum – ştiindu-ţi starea –
Să-mi ia şi binecuvântarea.
A reuşit. Tot mi-a luat!
Dar pentru mine, n-ai păstrat –
Tată! – vreo binecuvântare?!”
37 Isac răspunse: „Rău îmi pare,
Dar prea târziu ai apărut.
Acum, stăpân, eu l-am făcut
Pe tine şi pe fraţii tăi –
Cu toţi sunteţi supuşii săi.
Cu grâu şi vin, l-am înzestrat!
Eu nu mai am nimic de dat.
Să ştii că tare greu îmi vine,
Dar ce pot face pentru tine?”
38 Esau a spus: „Chiar nu mai ai
Nimica, mie, să îmi dai?!
Nu ai o binecuvântare?!” –
Şi-a plâns apoi, cu hohot mare.
39 Isac, privindu-l, i-a vorbit:
„Acuma, tu vei fi lipsit
De roadele pământului,
La fel de roua cerului!
40 Din sabie ai să trăieşti,
Pe frate-tău ai să-l slujeşti!
Atunci când fi-vei răzvrătit,
De-al său jug, vei fi dezrobit.”
41 Esau, o ură, a luat
Pe Iacov, căci a căpătat,
În locu-i, binecuvântare,
Fiind deci, peste el, mai mare.
În sinea sa, a cugetat:
„Iată că s-a apropiat
Ziua de bocet, pentru tata,
Şi am să-i dau, lui Iacov, plata.
El va muri de mâna mea!”
42 Rebaca, însă, bănuia
Ce gânduri rumega Esau,
Şi zise către Iacov: „Vreau,
De frate-tău, să te păzesc.
Ascultă dar, ce-am să-ţi vorbesc!
Esau vrea ca să se răzbune
Şi, moartea ta, la cale-o pune.
43 Deci iată sfatul ce-ţi dau eu:
Fugi la Laban – la frate-meu,
44 Căci în Haran, el locuieşte.
Stai până când se potoleşte
Mânia lui Esau. Apoi,
45 Te vei întoarce înapoi.
De ce să vin-o zi cumplită,
Când, de-amândoi, să fiu lipsită?”
46 Către Isac, ea a vorbit:
„De viaţa asta, m-am scârbit,
Din pricina nurorilor,
Care-s din al lui Het popor.
De cumva, Iacov o să-şi ieie –
Când se însoară – o femeie
Din al lui Het neam, făr’ să-mi spună,
La ce-mi mai este viaţa, bună?”