1 La drum dar, Iacov a pornit,
Spre ţara de la Răsărit.
2 Pe câmp, văzut-a o fântână;
Iar lângă ea, era o stână
Şi trei turme de oi – în tihnă –
Acolo îşi cătau odihnă.
Ciobanii, dimprejur, veneau
Aici, şi turma-şi adăpau.
Capac, fântâna ‘ceea are
Pe gura ei, o piatră mare.
3 Când turmele se adunau,
Ciobanii, toţi, se opinteau,
Piatra s-o dea, de pe fântână.
Luau apoi găleţi, în mână,
Iar după ce îşi adăpau
Turmele, o acopereau.
4 Iacov a zis păstorilor:
„De unde sunteţi, fraţilor?”
„Cu toţii suntem din Haran.”
5 „Cunoaşteţi, oare, pe Laban? –
Pe fiul lui Nahor?” „Îl ştim.”
6 „E sănătos?” „Aşa gândim.”
Tocmai atunci, s-a nimerit,
Cum că Rahela a venit,
Cu turmele ce le avea,
Pentru ca apă să le dea.
Rahela-i fiica lui Laban –
A rudei sale, din Haran.
7 Iacov a spus păstorilor:
„Soarele-i sus – deci, fraţilor,
E prea devreme s-adunaţi
Vitele, să le adăpaţi.
Daţi oilor apă, şi-apoi,
Merg la păşune, înapoi.”
8 Ei i-au răspuns: „Nu. Nu putem –
Puţini la număr, cum suntem –
Ca piatra să o răsturnăm.
Trebuie dar, să aşteptăm
Turmele toate. Ne unim
Cu toţii, ca să prăvălim
Acest capac, de pe fântână –
Singuri, nu ne e la-ndemână.”
9 Încă pe când cu ei vorbea,
Rahela-ncet se-apropia,
Cu oile tatălui ei –
Ea le păzea de obicei.
10 Când, pe Rahela, a văzut-o
Şi când, apoi, a cunoscut-o
Că este fiica lui Laban –
Acela din Padan-Aran,
Adică tocmai pe cel care,
Măicuţa lui, frate îl are –
Iacov se duse la fântână:
A cântărit piatra, în mână,
O dată doar, s-a opintit
Şi jos, capacul l-a zvârlit.
El scoase apă mai apoi,
Şi adăpă turma de oi,
A rudei lui – a lui Laban,
Fratele mamei, din Haran.
11 Când a sfârşit, a sărutat
Pe fata lui Laban şi-a stat
Mai la oparte şi-a-nceput
Să plângă-ncet. Când l-a văzut,
Rahela s-a apropiat
Şi lângă el s-a aşezat,
12 Iar el i-a spus a lui poveste:
Cum că Rebeca mamă-i este,
Şi că Laban îi este rudă.
Fata n-a stat să mai audă,
Ci repede a alergat
Şi pe Laban l-a înştiinţat.
13 Acesta, cum a auzit
De Iacov, iute a ieşit
În calea lui. L-a sărutat,
Cu dragoste l-a-mbrăţişat
Şi-n casa lui, l-a găzduit.
Iacov, atunci, i-a povestit
Toate câte s-au întâmplat.
14 Laban a zis: „Cu-adevărat,
Eşti osul meu. De-asemenea,
Tu carne eşti, din carnea mea.”
Iacov, la el, a poposit
O lună şi s-a odihnit.
15 Laban, pe Iacov, l-a chemat
Şi-n acest fel a cuvântat:
„Ascultă dar, ce m-am gândit:
Găsesc că nu e potrivit –
Chiar dacă rudă, tu îmi eşti –
Doar pe degeaba, să-mi slujeşti.
Cere-mi simbria ce-o vei vrea.”
16 Laban, două copile-avea.
Pe cea dintâi ce-a zămislit-o
Pe lume, Lea a numit-o.
Rahela era cea mai mică.
17 Era frumoasă şi voinică;
Dar Lea, ochii slabi, i-avea.
18 Iacov, pentru că o iubea
Pe cea mai mică, a vorbit:
„Ascultă dar, cum m-am gândit:
Eu, şapte ani, am să-ţi slujesc,
Iar pe Rahela o primesc
Drept plată, pentru munca mea,
Căci soaţă vreau să-mi fie ea.”
19 Laban răspunse: „Mă-nvoiesc,
Şi fata, eu ţi-o dăruiesc.
Doar n-am s-o dărui altuia.
Rămâi, atunci, în slujba mea!”
20 Iacov – aşa cum au vorbit –
Pentru Rahela a slujit
Fix şapte ani, căci a iubit-o
Din clipa-n care a zărit-o.
Cei şapte ani i s-au părut,
Câteva zile ce-au trecut.
21 În urmă, lui Laban i-a zis:
„Dă-mi fata, precum mi-ai promis!
E timpul să intru la ea –
Va fi de-acum, nevasta mea.
Sorocul mi s-a împlinit,
Căci şapte ani, eu ţi-am slujit.”
22 Laban, atunci, a adunat
Oamenii locului, şi-a dat
Mare ospăţ. Apoi, s-a dus –
23 După ce soarele-a apus –
La Lea, şi-o luă zorit.
Când s-a întors cu ea, grăbit,
Lea, la Iacov, a intrat
Iar el, cu ea, s-a-mpreunat.
24 Laban, roabă, i-a rânduit –
Leiei – pe Zilpa. A venit,
25 Pe lume-o nouă dimineaţă.
Şi iată căci cu Lea-n braţă,
Iacov era, când s-a trezit:
„Ce mi-ai făcut?! Nu ţi-am slujit,
Pentru Rahela?! Ţi-am lucrat!
Acum, de ce m-ai înşelat?!”
26 Laban răspunse: „Aicea,
Nu-i obiceiul să se dea
Fata mai mică, înainte.
Mai ai răbdare! Fii cuminte!
27 Fă-ţi săptămâna, cu Lea,
Iar pe Rahela – şi pe ea –
Ţi-o dau, de-ai să mă mai slujeşti,
Alţi şapte ani. Te învoieşti?”
28 Iacov, atunci, s-a învoit.
De la Laban, el a primit
Şi pe Rahela, de soţie,
29 Iar Bilha, roaba ei să fie.
30 El, la Rahela, a intrat
Şi cu Rahela s-a culcat,
Căci, pe Rahela, o iubea,
Cu mult mai mult, ca pe Lea.
Alţi şapte ani a mai slujit,
Socrului său – cum au vorbit.
31 Domnul văzu că nu-i iubită
Lea. S-o facă fericită,
I-a dat copii, că Rahela,
Pe-atuncea, stearpă se afla.
32 Lea, astfel, a zămislit
Un fiu, cari Ruben s-a numit.
Ruben înseamnă „Vedeţi fiu”,
Căci ea a spus: „Acuma ştiu:
Domnul, mâhnirea, mi-a văzut
Şi-un fiu mi-a dat, de am născut.
Sunt, în sfârşit, iar, fericită! –
De soţul meu, voi fi iubită.”
33 Iar a rămas însărcinată
Şi-a mai născut, încă o dată,
Un fiu. „Domnul a auzit,
Că soţul meu nu m-a iubit” –
A gândit ea – „şi S-a-ndurat
De mine, căci alt fiu, mi-a dat.”
Ea, „Simeon” – nume – i-a pus,
Cari „Ascultare” e tradus.
34 Iarăşi apoi, a zămislit
Un fiu, pe care l-a numit
Levi, zicând: „Am căpătat
Alt fiu, pentru al meu bărbat.
De-acum, de el, voi fi iubită!
Trei fii i-am dat. Sunt fericită!
De mine, va fi alipit
Căci trei feciori i-am dăruit.”
„Levi”, înseamnă „Alipire”.
35 S-a scurs iar timpul, peste fire,
Şi Lea, iarăş’, a născut.
Tot un fecior, ea a avut.
„De data asta” – zise – „da,
Pe Domnul Îl voi lăuda!”
„Iuda”, copilului, i-a spus.
Numele-acesta e tradus
Prin „Domnul fie lăudat”.
Să nască, Lea a-ncetat.