1 Iacov, averea, şi-o sporea;
Tot mai bogat el devenea,
Din zi în zi, din an în an.
Atunci, copiii lui Laban,
Au început să-l pizmuiască
Şi împotrivă-i să cârtească.
Ei ziseră: „Tot ce-a avut
Laban – întregul său avut –
Iacov, acum, şi l-a-nsuşit!
Cu-adevărat, a dobândit
Toată averea asta mare,
Cu cea a tatălui nost’, care
În el, prea mult, s-a încrezut.
Acum, iată ce ne-a făcut!”
2 Iacov, la chipul socrului
Privind, văzu că faţa lui,
Acuma nu mai aducea
Cu cea pe care o ştia.
3 Lui Iacov, Domnul i-a vorbit:
„Iată că ziua a sosit,
În cari vei merge la ai tăi,
În ţară. Pe-ale tale căi,
Voi fi cu tine, ne-ncetat.
Să-ţi iei dar, tot ce-ai adunat,
Şi-ntoarce-te la casa ta,
Căci te voi binecuvânta.”
4 Iacov trimise, mai pe urmă,
De le-a chemat la el, la turmă,
Pe Lea şi-apoi pe Rahela
Şi le-a vorbit, în locu-acela:
5 „Pe faţa lui Laban, văd eu,
Cât s-a schimbat; dar Dumnezeu,
Cari este Domnul lui Isac –
A fost cu mine. Ce să fac,
El, astăzi, m-a povăţuit.
6 Voi ştiţi în ce fel am slujit,
Tatălui vostru – socrul meu.
Cu-ntreaga mea putere, eu,
Pentru Laban doar, am lucrat!
7 Şi iată că m-a înşelat:
De zece ori, el – socrul meu –
Mi-a schimbat plata. Dumnezeu,
Nu l-a lăsat, în ce-a făcut,
Să păgubească-al meu avut.
8 Când el zicea: „Mieii pestriţi
Să fie plata ta”, voi ştiţi
Că oile care urmau
Să nască, miei pestriţi făceau.
Dacă zicea: „Mieii bălţaţi
Sunt plata ta şi-ţi vor fi daţi”,
Atuncea oile năşteau
Doar miei bălţaţi – şi-ai mei erau.
9 Ştiţi iar, că turma lui Laban
A tot scăzut, din an în an.
În ăst fel, Domnul i-a luat-o
Şi, aţi văzut, mie mi-a dat-o.
10 Pe vremea când oile toate
Erau tare înfierbântate,
Ochii, spre cer, i-am ridicat
Şi-n visul meu s-au arătat
Ţapi şi berbeci care săreau
Pe capre şi pe oi. Erau,
Cu toţi, pestriţi, seini, bălţaţi.
11 În vis – atente ascultaţi! –
Mi-a spus îngerul Domnului:
„Iacove!”, „Da!” – şi-n faţa lui,
Degrabă, m-am înfăţişat.
12 „Ridică-ţi ochii! Te-ai uitat?
Toţi ţapii şi berbecii care,
Pe oi şi capre, sunt călare,
Sunt toţi pestriţi, seini, bălţaţi;
Deci ţie au să-ţi fie daţi,
Pentru că iată, am văzut –
Laban – ceea ce ţi-a făcut.
13 Sunt Dumnezeul din Betel,
Unde ai pus stâlpul acel,
Spre amintire. Cu credinţă,
Tu mi-ai făcut o juruinţă.
Acum, te scoală! Nu mai sta!
Du-te-napoi, în ţara ta –
În ţara-n care te-ai născut –
Cu toţi ai tăi şi-al tău avut.”
Când şi-a sfârşit-a el, cuvântarea,
14 Lea, Rahela – răsuflarea
Ţinându-şi-o, căci s-au speriat –
Pe soţul lor, l-au întrebat:
„Spune-ne dar – dacă ai ştire –
Avem parte de moştenire,
La tatăl nost’ – în a sa casă?
Sau poate că nici nu-i mai pasă
15 De noi? Şi cum vom fi privite?
Suntem străine, părăsite? –
Căci ne-a vândut, când ne-ai luat,
Şi-ai noştri bani ni i-a mâncat.
16 Averea care-a fost luată,
De Domnul – de la el – şi-i dată,
Acum, în stăpânire, ţie,
A noastră este – să se ştie! –
Şi-a fiilor ce i-am născut!
Acum, ce este de făcut?!
Să faci precum ţi-a poruncit
Domnul, în vis, când ţi-a vorbit!”
17 Iacov, atuncea, s-a sculat
Şi pe cămile le-a urcat,
Călări, pe ale lui soţii
Şi-asemenea, pe ai săi fii.
A strâns ceea ce câştigase,
Cât timp pentru Laban lucrase –
18 Turma de oi, averea toată –
Şi a plecat astfel, de-ndată,
În grabă, din Padan-Aran,
La tatăl său, în Canaan.
19 Pe când Laban era plecat,
La tuns de oi, i s-au furat
Toţi idolii ce i-a avut.
Lucrul acesta l-a făcut
Rahela. Dar, pe lângă ea,
Laban a fost – de-asemenea –
20 Chiar şi de Iacov, înşelat,
Pentru că nu l-a înştiinţat
21 Că va pleca, ci a fugit,
Cu tot ce a agonisit –
A trecut Râul Eufrat,
Şi-nspre Galaad s-a îndreptat.
22 A treia zi doar, s-a zvonit
Precum că Iacov a fugit.
23 Laban, când vestea a aflat,
Pe fraţii săi i-a adunat
Şi-apoi, cu toţi l-au urmărit
Pe Iacov, până l-au găsit.
Ei, şapte zile, au umblat
Până, de urma lui, au dat
Pe muntele Galaad numit,
Unde, scurt timp, a poposit.
24 Dar Dumnezeu S-a arătat,
Pe când Laban era culcat,
Şi-n vis, astfel i-a poruncit:
„Fereşte-te! Nesocotit,
Să nu fii, când îl vei vedea!
Să nu îi spui vreo vorbă rea,
Lui Iacov, când ai să-l găseşti!
Ai grijă dar, cum îi vorbeşti!”
25 Ai zilei zori, când s-au ivit,
Laban – cu-ai săi – l-au întâlnit,
Pe Iacov, aşezat pe munte.
Laban n-a vrut să îl înfrunte,
Ci însoţit de fraţii lui,
De ridicarea cortului,
Acolo-ntâi, s-a apucat.
Abia apoi l-a căutat
26 Pe Iacov, să îl întâlnească –
Să poată deci, să îi vorbească.
Găsindu-l, el l-a întrebat:
„Ce mi-ai făcut?! M-ai înşelat!
Spune-mi, de ce mi le-ai răpit
Pe fete? Sau le-ai dobândit
Cu sabia? Ţi-s roabe, ţie?
27 De ce-ai fugit, fără ca mie,
Măcar, de veste să-mi fi dat?
Să pleci, atunci te-aş fi lăsat,
Înconjurat de veselie,
De cântece de bucurie,
În sunete de alăute
Şi de timpan. Ţi-aş fi spus „Du-te
Cu Dumnezeu!” Dar ai plecat
28 Şi nici măcar nu m-ai lăsat,
Nepoţii, ca să mi-i sărut –
Şi nici pe fete, n-am putut –
Fiindcă-n grabă ai plecat.
Ca un nebun, tu te-ai purtat!
29 Să ştii că mâna mea e tare.
Să vă fac rău, mă simt în stare!
Dar Dumnezeul lui Isac
Mi-a spus azi-noapte, ce să fac:
„Ai grijă, când îl vei vedea,
Să nu îi spui vreo vorbă rea,
Lui Iacov!” – zis-a Dumnezeu.
30 Acuma spune-mi, dragul meu,
Dacă o dată ai plecat
De dorul casei aţâţat,
De ce-ai luat idolii mei?
Oare la ce-ţi folosesc ei?!”
31 Iacov, cuvântul, a luat
Şi, pe Laban, l-a înfruntat:
„Vrei ca să ştii de ce-am fugit?!
Iată de ce: căci m-am gândit
Că dacă plec eu, de la voi,
O să-ţi iei fetele-napoi.
32 Dar piară azi, acela care,
Pe-ai tăi idoli, ascunşi, îi are!
Te rog acum, în faţa lor –
Aici, în faţa fraţilor –
Să cauţi şi să cercetezi,
Iar dacă cumva, ai să vezi
Vreun lucru ce e de la tine,
Ai învoire, de la mine,
Să-l iei de-acolo imediat!”
El nu ştia că a furat
Rahela, idolii acei,
De care zis-a tatăl ei.
33 Laban, atunci, a cercetat
Cortul lui Iacov; a intrat
Apoi, în cel al lui Lea
Care cu roabele stătea.
Nimic, acolo, n-a găsit
Şi-a mers apoi, de-a scotocit
Şi la Rahela; în zadar,
34 Căci ea ascunse, sub samar,
Pe spatele cămilei ei,
Pe-ai tatălui ei, dumnezei.
Sus, pe cămilă, s-a urcat
Rahela, pân’ a terminat
Laban, cortu-i, de răscolit.
Când a-ncheiat de scotocit,
35 Rahela spuse: „Domnul meu,
Să nu te superi, dacă eu
Nu mă ridic – nu voi putea;
Căci iată, rânduiala mea –
Aceea a femeilor –
Azi mi-a venit.” Idolilor –
Laban – urma, nu le-a găsit,
Oricât de mult s-a străduit.
36 Iacov, atunci, s-a supărat
Şi pe Laban, el l-a certat.
S-a ridicat iute, de jos,
Mergând să-l caute furios
Şi-apoi, găsindu-l, l-a-ntrebat:
„Spune-mi, cu ce sunt vinovat?!
Care-i nelegiuirea mea?!
Hai spune, căci, să ştiu, aş vrea!
De ce, pe urmă, mi-ai călcat,
Atâta de înverşunat?!
37 Tot ce-am avut, mi-ai scotocit.
Din ce-i al tău, ce ai găsit
Ascuns, în avuţia mea?
Acum te scoală! Vom şedea –
Noi doi – în faţa fraţilor
Noştri şi judecata lor,
Aicea, o vom aştepta,
Pentru pricina mea şi-a ta!
În faţa lor, stăm amândoi:
Să judece ei, între noi!
38 La tine, eu am locuit,
Ani douăzeci şi te-am slujit.
În acest timp, te-ai ridicat.
Berbeci, din turma-ţi, n-am mâncat.
De oi şi capre-am îngrijit
Şi nici una nu ţi-a stârpit.
39 Dacă cumva, s-a întâmplat
Că fiarele au sfâşiat
Din vite ce-au fost ale tale,
Atuncea am găsit cu cale
Ca eu să te despăgubesc.
Iar după câte-mi amintesc,
Tot ceea ce ţi se fura –
Ziua sau noaptea – îmi era,
Mie, cerut a da-napoi.
40 Ziua, muream de cald; apoi
Noaptea, frigul mă pătrundea
Şi, din ochi, somnul îmi pierea.
41 Deci douăzeci de ani am stat,
În casa ta şi ţi-am lucrat.
Din ei, paişpe ţi i-am muncit,
Doar pentru fete. Ţi-am slujit,
Alti şase, numai pentru turmă.
Apoi, în vremile din urmă,
De zece ori, mi-ai fost schimbată
Plata, ce îmi fusese dată.
42 De nu-L aveam pe Dumnezeu –
Acela al tatălui meu,
Pe Dumnezeul lui Avram
Şi-al lui Isac – acum eram
Cu mâinile în buzunar
Plecat din a ta casă. Dar,
Dumnezeu Sfântul a văzut
Ce-am suferit şi ce-am făcut,
Trudindu-mă. Azi-noapte, iată,
El a făcut o judecată!”
43 Laban, lui Iacov, i-a răspuns,
Fiind, de spusa lui, pătruns:
„Iată-ţi nevestele! Ce-s ele?
Cu toate sunt fetele mele.
Copii-aceştia – vrei, nu vrei –
Cu toţii sunt copiii mei.
Şi astă turmă este-a mea!
Şi tot ce vezi, asemenea!
Ce-mi mai rămâne de făcut,
Azi, pentru cei ce s-au născut
La tine, din fetele mele?
Ce pot a face pentru ele?
44 Vino să facem legământ!
Să ne legăm cu jurământ!
Şi legământu-acest să ţie
Loc, între noi, de mărturie.”
45 Iacov, o piatră, a luat.
Cu ea, un stâlp a înălţat,
Spre-a aminti de legământ.
46 Apoi a zis: „Iată că sânt
Destule pietre. Nu mai staţi!
Mergeţi, degrabă, şi-adunaţi!”
Toţi fraţii lui au alergat
Şi multe pietre-au adunat.
Ei, o movilă, au făcut
Şi au mâncat şi au băut.
47 „Movila, nume, va purta:
Va fi „Iegar-Sahaduta” –
A spus Laban. E aşadar,
„Movila mărturiei”, iar
Iacov, „Galed”, o denumeşte,
Şi tot la fel se tălmăceşte.
48 Laban adăugă apoi:
„Astă movilă, între noi,
De mărturie ne slujeşte”.
Astfel, „Galed” ea se numeşte.
49 Şi „Miţpa”, ea s-a mai numit –
„Veghere”– nseamnă tălmăcit,
Fiindcă iată ce-a mai spus
Laban, atunci: „Domnul, de sus,
Ne va veghea necontenit
Şi când ne vom fi despărţit.
50 Iar dacă tu o să-ndrăzneşti,
Copilele, să-mi asupreşti,
Sau de cumva vei căpăta
Alte neveste, nu uita,
Că nu un om este cu noi!
Ci Dumnezeu, între noi doi,
Ca martor, este aşezat!
51 Priveşte tot ce-am ridicat:
Movilă, stâlp – ia seama bine! –
Sunt între mine şi-ntre tine!
52 Movila ce am ridicat
Şi stâlpul ce s-a înălţat,
Martori ne sunt şi ne privesc.
Eu, peste ele, nu păşesc,
Cu gândul ca să trec la tine,
Şi nici tu n-ai să treci la mine.
53 Al tatălui tău Dumnezeu,
Acela al tatălui meu –
Al lui Avram şi-al lui Nahor –
Va fi al nost’ judecător!”
Iacov făcu pe al său plac:
Pe Dumnezeul lui Isac,
54 El a jurat şi-a pregătit
Jertfe. La masă, i-a poftit
Pe fraţii săi. Toţi au mâncat,
Şi-ntreaga noapte-apoi au stat
Pe munte, iar a doua zi,
55 În zori – Laban – când se trezi,
Chemă pe fete şi nepoţi.
Când au venit la el cu toţi,
Cu drag, pe rând, i-a sărutat.
Sfârşind, i-a binecuvântat.
Luându-şi oamenii apoi,
A apucat drumu-napoi.