1 De la această întâmplare,
Un an trecut-a, după care
Şi Faraonul a avut,
Un vis. Atunci, i s-a părut
Că şade lângă Nil, privind.
Deodată, a văzut ieşind,
2 Din ape, şapte vaci frumoase –
Pentru privit – şi, la trup, grase.
Vacile-acestea s-au pierdut
Apoi, prin mlaştini, la păscut.
3 Din Nil, însă, au mai ieşit
Vaci, încă şapte. Le-a privit
Şi pe acestea, cum stăteau –
Urâte, slabe cum erau –
Cu cele grase, la păscut.
4 Deodată, ele au făcut
Un salt şi-apoi, s-au repezit
La primele. Le-au înghiţit,
Încât nimic nu mai rămase,
Din vacile mândre şi grase,
Iar Faraon s-a deşteptat.
5 A adormit iar, şi-a visat,
Încă un vis. El a văzut
Cum şapte spice au crescut
Pe-un singur pai de grâu. Erau
Frumoase şi bob mare-aveau.
6 Apoi, iar şapte au ieşit –
De vântul de la răsărit,
Arse fiind şi pârjolite.
7 Cele frumoase, înghiţite
Au fost de spicele acele
Uscate, fără bob în ele.
8 Când Faraon s-a deşteptat,
S-a simţit foarte tulburat.
Chemă pe înţelepţii lui –
Pe toţi magii Egiptului –
Sperând că are să găsească
Pe cineva, să-i tălmăcească
Tâlcul ascuns al visului.
Însă, nici unul dintre-ai lui,
N-a fost atât de iscusit.
9 Paharnicul şi-a amintit
De Iosif, şi a cuvântat:
„Măria ta! Eu am uitat
Să-ţi spun de-un om ce-i iscusit
În tălmăciri. L-am întâlnit…
Dar, stai să vezi! De necrezut! –
Ascultă dar, de la-nceput:
10 Îţi aminteşti? Te-ai mâniat
11 Şi-n temniţă-am fost aruncat
Eu şi cu marele pitar.
Şi eu, şi el, visarăm dar.
12 Un om, apoi, ne-a tălmăcit
Visul, precum i-am povestit.
Omul acela e Evreu.
E rob şi-acum – aşa cred eu –
La comandantul străjilor,
Din paza închisorilor.
13 Toate aşa s-au potrivit,
Cum acel om ne-a tâlcuit.
Pe mine, iar m-ai aşezat
În slujbă, şi l-ai spânzurat
Pe marele pitar” – sfârşit-a
Paharnicul. Când auzit-a
14 Acestea, Faraon trimise,
Pe-acel tălmăcitor de vise,
Să i-l aducă la palat.
Atuncea l-au eliberat
Pe Iosif, de la închisoare.
L-au dichisit, în graba mare
Şi-apoi, la Faraon l-au dus.
15 Privindu-l, Faraon i-a spus:
„Eu am avut un vis ciudat.
Toţi înţelepţi-au încercat
Să-l tălmăcească. În zadar
S-au străduit. Am aflat dar –
De la paharnic – că tu eşti
În stare ca să tălmăceşti
Un vis, de cum l-ai auzit.”
16 Iosif, atunci, a glăsuit:
„Tălmăcitorul, nu sunt eu –
Acela este Dumnezeu.
Eu sunt umilul rob nevrednic,
Dar Domnul, un răspuns prielnic,
E în măsură – dacă vrea –
La al tău vis, ca să îţi dea.
17 Deci, Faraon i-a povestit:
„Eram la Nil şi am privit,
18 Din unde, cum s-au înălţat
Şapte vaci mândre. Au urmat
19 Altele şapte, dar sfrijite,
Slabe de tot. Aceste vite,
20 Pe primele care-au ieşit,
Sărit-au şi le-au înghiţit.
21 Le-au înghiţit… însă… ciudat…
Parcă, nimic n-ar fi mâncat.
Erau acum, şi mai urâte –
Cu mult mai slabe şi-amărâte.
22 Şi şapte spice-am mai văzut –
Cu boabe mari. Ele-au crescut,
Toate, numai pe-o rădăcină.
23 În urma lor, aveau să vină
Tot şapte spice, dar uscate,
De vântul estului muşcate;
24 Iar uscăturile aceste
S-au repezit, fără de veste,
Şi-au înghiţit primele spice –
Cele frumoase şi voinice.
Am spus acestea magilor.
Degeaba. Cu ştiinţa lor,
Tâlcul ascuns, nu l-au găsit,
Faptelor ce le-am povestit.”
25 Iosif, lui Faraon, i-a zis:
„Iată ce-nseamnă al tău vis:
Domnul, ţie, ţi-a arătat
Ce vremuri ai de-ntâmpinat.
26 Acele şapte vite grase
Şi spicele cele frumoase,
Înseamnă şapte ani. Aceste
Nu-s două vise – unul este.
27 Acele şapte vaci sfrijite
Şi spicele cele pârlite
De vântul de la răsărit,
Tot şapte ani au prevestit.
28 Deci, Dumnezeu ţi-a arătat:
29 Belşug va fi, neîncetat,
De-acuma, şapte ani la rând,
30 Peste Egipt. După ei, când
Alţi şapte ani au să sosească,
Foametea are să lovească
Egiptul, şi vor fi uitaţi
Cei şapte ani îmbelşugaţi.
31 O vreme rea are să vie,
Încât ştearsă are să fie
Orişice urmă de belşug,
Scoasă de brazda de sub plug.
32 Faptul că visul ţi-a fost dat
De două ori, a însemnat
Că Dumnezeu a stabilit
Acestea şi că, negreşit
Degrabă se vor împlini.
33 Acum, că ştii ce va veni,
Iată ce trebuie făcut:
Un om alege, priceput
Şi înţelept. Apoi să-l pui
Să stea-n fruntea Egiptului.
34 Să mai aşezi prefecţi, în ţară,
Care, în fiecare vară –
Din anii cei îmbelşugaţi –
Prin lege, fi-vor obligaţi,
Ca o cincime, ei să ieie,
Din roadele ce-au să le deie
Câmpiile Egiptului.
Află că altă cale nu-i!
35 Bucatele ce-au să le-adune,
În vremurile cele bune,
La îndemână îţi vor sta –
Tu le-mpărţeşti, Măria ta!
Grămezi de grâu ridica-vor;
Provizii, ei aşeza-vor
Şi în cetăţi. Deci, rânduite
Astfel, vor trebui păzite.
Sarcina, pentru paza lor,
Va fi tot a prefecţilor.
36 Cu-aceste grâne, reuşim,
Foamei, să-i supravieţuim,
În timpurile ce-au să vie –
În ani-acei de sărăcie.
Numai aşa, n-o să pierim
Şi foamea o s-o depăşim.”
37 Lui Faraon, mult i-au plăcut
Aceste vorbe. A văzut,
De-asemeni, că slugilor lui,
Le-a plăcut vorba robului.
38 A zis dar, slujitorilor:
„Ce spuneţi, oare, domnilor?
Asemenea lui Iosif – om –
Noi, credeţi, că mai găsi-vom?!
Nu vom găsi altul la fel,
Cu Duhul Domnului, în el!”
39 Apoi, lui Iosif, i-a vorbit:
„Că Domnul ţi-a descoperit
Aceste lucruri, mă gândesc –
Şi sunt convins că nu greşesc –
Că tu eşti cel mai înţelept,
Mai priceput şi mai deştept.
40 Te-aşez acum dar, ca să fii
Mai mare-n casa mea, să ştii!
De tine – hotărăsc azi eu –
Va asculta poporul meu!
Doar cu-al meu scaun de domnie,
Voi fi mai mare. Să se ştie!”
41 În urmă, a adăugat:
„Acum, putere eu ţi-am dat,
Peste ţara Egiptului.”
42 Apoi, şi-a scos inelul lui,
Din deget, şi l-a aşezat
În al lui Iosif. L-a-mbrăcat
Cu in subţire şi-a adus
Un lanţ de aur, de i-a pus
43 La gât. Cu cinste, l-a urcat
În carul care l-a urmat
Pe-al său. În faţa lui, strigau
Soldaţii: „În genunchi!” Cădeau
Toţi, în genunchi, în faţa lui.
Astfel, ţara Egiptului,
Spre stăpânire, a fost dată
Lui Iosif. Lui, puterea toată,
44 I-a dat-o Faraon, şi-a spus:
„Sunt Faraon şi sunt mai sus!
Dar fără tine, nimenea –
Mână, picior – nu va putea
45 Să mişte-aici!” El l-a numit
„Ţafnat-Paeneah – tălmăcit,
Înseamnă „Descoperitor
De taine”. Din al său popor,
I-a dat nevastă, Faraon –
Fata preotului lui On –
Pe Asnat. Tatăl ei era
Preot lui On – Poti-Fera.
Iosif porni în cercetare
Prin toată ţara ‘ceea mare.
46 Treizeci de ani a numărat
Iosif, când s-a înfăţişat
‘Naintea Faraonului –
Mai marele Egiptului –
Şi a pornit de-a cercetat
47 Ţara întreagă. Au urmat
Ani de belşug, nemaivăzut –
De rod, pământul s-a umplut.
48 Iosif a strâns multe bucate,
Punând, în fiece cetate,
Rodul câmpiei dimprejur.
49 A adunat aurul pur,
Al lanurilor pârguite,
De pe câmpiile-nsorite
Ale Egiptului. A dat
Pământul, rod îmbelşugat,
Încât Iosif n-a mai putut
Să îl măsoare. S-a făcut
Atâta grâu, pe-ntinsul ţării,
La fel ca şi nisipul mării.
50 Asnat, a lui Iosif soţie,
Mai înainte ca să vie
Anii de foamete-a născut
Doi fii – ea, tată, l-a avut
Pe Poti-Fera; el era
Preot – pe On îl venera.
51 Întâiului născut, i-a pus
Nume, „Manase”, căci a spus
Iosif: „Pe mine – Dumnezeu –
Necaz, casa tatălui meu,
Făcutu-m-a să uit” – drept care
I-a spus „Manase”, sau „Uitare”.
52 Pe cel de-al doilea, l-a numit
„Efraim” – „Rodire”, tălmăcit –
Zicând: „În clipele acele,
Din ţara întristării mele,
Domnul m-a făcut roditor.”
53 Anii belşugului, în zbor
S-au dus şi-n urmă, a venit
Ceea ce Iosif a vestit.
54 Era o foamete cumplită,
Dar în Egipt, n-a fost simţită.
În jur, foametea bântuia,
Însă, Egiptul pâine-avea.
55 Când şi Egiptu-a flămânzit,
Poporu-n uliţi a ieşit –
La Faraon – şi a strigat
Să îi dea pâine. A luat,
Cuvântul, Faraon şi-a spus:
„Grâu, în depozite, am pus.
La Iosif dar, să vă duceţi –
Şi cum vă spune, să faceţi!”
56 Foametea-n ţară a crescut,
Iar Iosif, grâne, a vândut
Şi-astfel, a supravieţuit
Poporul. Foamea s-a-nteţit:
57 Din toate ţările veneau
Oameni şi, grâne, cumpărau,
Căci grâu, doar Iosif mai avea.
În jur, foametea se-năsprea.