1 Poruncă, economului
Care era în slujba lui,
Iosif dădu: „Iată ce faci:
Ai să le pui merinde-n saci,
Acestor oameni – cât vor ei.
Argintul mai doresc să-l iei
Şi-apoi, de-asupra grânelor,
Să-l pui, la gura sacilor.
2 Celui mai tânăr, să-i mai pui –
Alăturea argintului –
Paharul meu.” El a făcut,
Precum stăpânul i-a cerut.
La Beniamin, în sac, a pus
Paharul, iar apoi s-a dus –
După ce-a pus totul la cale –
Grabnic, la treburile sale.
3 Fraţii, în zori, s-au deşteptat
Şi-apoi, zoriţi, au încărcat,
Pe-ai lor măgari, grânele toate.
4 Abia ieşiră din cetate,
Când Iosif, slugii sale-i spuse:
„E vremea când trebuiesc puse,
Cele vorbite-n aplicare.
Te scoli şi-alergi, în graba mare,
Să-i prinzi pe oamenii acei.
Departe nu-s. Ajungi la ei
Şi-ai să-i întrebi: „Cum aţi putut,
Astfel de lucru, de-aţi făcut?
Cu ce anume v-am greşit,
Încât cu rău aţi răsplătit
5 Binele nostru şi-aţi furat
Paharu-acela minunat,
Cari, la băut şi la ghicit,
De-al meu stăpân, e folosit?
Nu-i bine dar, cum v-aţi purtat!”
6 Sluga, atunci, a alergat,
Şi ajungându-i, le-a vorbit
Aşa cum Iosif a dorit.
7 Ei au răspuns: „De ce vorbeşti
Domnule, astfel?! Tu greşeşti!
Cum oare de te-ai fi gândit
Că robii tăi au săvârşit
Această faptă?! Dumnezeu
Să ne ferească, domnul meu,
De-aşa ceva! Dacă nu crezi,
Poţi cerceta şi ai să vezi!
8 Iată că noi, din Canaan,
Argintul de acum un an –
Care, în saci, a fost găsit –
Chiar ţie ţi l-am dăruit.
Cum crezi că noi am fi furat
Argint sau aurul aflat
În casă, la stăpânul tău?!
Puteam face aşa un rău?!
9 Robul, la cari va fi găsit
Paharul, morţi-i e sortit!
Iar noi, robi ai stăpânului
Tău, fi-vom!” Economului,
În ăst fel, fraţii i-au vorbit.
10 „Fie şi-aşa!” – a glăsuit
Sluga lui Iosif. „Iată, eu
Iau pe acel – ca rob al meu –
La care-acum, va fi găsit
Paharul, cum s-a poruncit.
Ceilalţi, veţi fi nevinovaţi,
Putând acasă să plecaţi!”
11 Atunci, cu toţii şi-au adus
Sacii şi-n faţa lui, i-au pus,
12 Iar economu-a cercetat
Pe fiecare. A luat,
Întâi, sacul celui mai mare –
Trecu, pe rând, la fiecare
Şi Beniamin, ultimul, fuse.
Paharul – căci la el îl puse
Sluga lui Iosif – s-a găsit
La el, şi toţi au înlemnit.
13 Hainele-apoi, şi-au sfâşiat,
Măgarii şi i-au încărcat
Şi în cetate-au revenit.
14 Iuda, cu fraţii, s-au grăbit,
La Iosif. I s-au închinat,
15 Iar el, atunci, i-a întrebat:
„Ce faptă, iarăş’, aţi făcut?!
Că pot ghicii, nu aţi ştiut?!”
16 Iuda a zis: „Ce mai putem,
În apărare, să spunem?
Ce am putea să mai vorbim?
Cum să ne mai îndreptăţim?
Nelegiuirea săvârşită
De noi, a fost descoperită
De Domnul. Ce să mai spunem,
Decât că robii tăi suntem,
Şi noi şi fratele mai mic?
De spus, nu mai avem nimic.”
17 „Să mă ferească Dumnezeu!
Aşa ceva, n-am să fac eu!” –
Iosif a spus – „Va fi robit
Acel la care s-a găsit,
Paharul meu. Ceilalţi, plecaţi!
La tatăl vostru, vă-nturnaţi!”
18 Dar Iuda s-a apropiat,
De Iosif, şi a cuvântat:
„Să nu te superi, domnul meu,
Ascultă ce-ţi voi spune eu.
Te rog iar, nu te mânia,
Căci eşti ca Faraon. Aş vrea,
Câteva vorbe, să rostesc.
19 Ne-ai întrebat – îmi amintesc –
„Al vostru tată, mai trăieşte?
Aveţi un frate?”; şi fireşte,
20 Noi ţi-am răspuns: „Tată avem
Şi unsprezece fraţi suntem;
Dar cel mai mic este acasă.
Cu noi, să vină, nu îl lasă
Al nostru tată. Îl iubeşte
Şi teamă-i e, doar când gândeşte
Că ar putea păţi ceva.
De i s-ar întâmpla, cumva,
Vreun lucru rău, copilului,
Tata-ar pieri de grija lui.
Acest băiat a mai avut
Un frate, care-a fost născut
De mama lui, dar a murit
21 Şi-i singur. Tu ne-ai poruncit:
„Aduceţi-l să îl văd eu.”
22 Noi ţi-am răspuns: „O, domnul meu,
Băiatul, dacă-l părăseşte,
Tata – precis – se prăpădeşte.”
23 Ne-ai spus: „De nu îl aduceţi,
Faţa, să nu mi-o mai vedeţi!”
24 Pe tata, când l-am întâlnit,
I-am spus tot ce ne-ai poruncit.
25 Tata a zis: „Din nou plecaţi
Şi iar, merinde, cumpăraţi!”
26 Noi i-am răspuns: „Bine, plecăm,
Dar trebuie să îl luăm,
Pe fiul tău, cel mic, cu noi.”
27 Tata ne-a spus: „Ştiţi bine voi,
Că doar doi fii mi-a zămislit
28 Nevasta. Unul a murit.
Cred, fiarelor, că le-a căzut
Pradă, căci nu l-am mai văzut.
29 De şi pe-acesta mi-l luaţi,
Puteţi să fiţi încredinţaţi,
Că-n locuinţa morţilor,
Mă coborâţi voi, fiilor!”
30 Acuma, de am să revin,
La tata, fără Beniamin –
31 Sigur – bătrânul va muri.
Inima lui se va opri,
De pierde şi-acest copilaş.
32 De altfel, eu m-am pus chezaş,
La tata, pentru-acest copil,
Şi i-am vorbit aşa: „Dă-mi-l!
‘Napoi îl capeţi, de la mine.
De nu, atunci, faţă de tine,
Eu, vinovat, voi fi în veci!”
33 Îngăduie-mi domnule, deci,
Să rămân rob, în locul lui,
Şi dă drumul copilului,
Să meargă dar, la tatăl meu.
34 Cum aş putea să mă-ntorc eu,
Fără băiat?! Stai şi socoate!
Lucrul acesta nu se poate!
Cum aş putea să îndur eu,
Mâhnirile tatălui meu?!”