1 Iosif, la Faraon, s-a dus,
Să-l înştiinţeze şi i-a spus:
„Bătrânul meu şi fraţii mei,
Din Canaan, veniră. Ei,
Cu turmele şi tot ce au,
Sunt în Gosen. Acolo stau.”
2 Iosif, pe cinci, din fraţii lui,
În faţa Faraonului,
I-a dus şi i-a înfăţişat,
3 Iar Faraon i-a întrebat:
„Cu ce vă îndeletniciţi?”
„Mărite domn, de vreţi să ştiţi,
Aflaţi că noi, păstori, suntem.
De ne daţi voie, acum, vrem –
4 Pentru un timp – să locuim
Aici, fiindcă nu găsim
Loc de păşune, pentru oi.
Aflaţi că-n Canaan, la noi,
O grea foamete bântuieşte.
Măria ta de-ngăduieşte,
Am vrea-n Egipt să ne oprim
Şi în Gosen să locuim.”
5 Când Faraonul i-a vorbit,
Lui Iosif, zis-a: „Au venit
Ai tăi, la noi, să locuiască.
6 Acum dar, unde-au să voiască,
Să îi aşezi, căci ţara mea,
Deschisă ţi-e, iar eu aş vrea,
Ca în ţinutul cel mai bun,
Să îi aşez pe-ai tăi. Îţi spun,
Că locul cel mai potrivit
E în Gosen. M-am mai gândit,
Că, dacă, printre fraţii tăi,
Sunt oameni pricepuţi, tu să-i
Aşezi în fruntea turmelor,
Care le am, dacă ei vor.”
7 Iosif – de Iacov însoţit –
S-a dus, cum i s-a poruncit,
La Faraon. Când, la palat –
Iacov – l-a binecuvântat,
8 Pe Faraon, acesta-i zise,
După ce faţa îi privise:
„Câţi oare-s anii vieţii tale?”
9 Iacov răspunse: „Pe-a mea cale,
De când mă aflu pe pământ,
Ai mei ani, pân’ acuma, sânt
Osută treizeci. Ale mele
Zile, puţine-au fost şi rele,
În comparaţie cu cei,
Care au fost părinţii mei.”
10 Din nou, l-a binecuvântat,
Pe Faraon, şi a plecat
Iacov apoi, din faţa lui.
11 Iosif îi dete tatălui –
Şi fraţilor săi – o moşie
Întinsă; iar acea câmpie
Se afla într-un loc de şes –
Chiar în ţinutul lui Ramses.
12 Iosif, cu pâine, i-a hrănit,
Încât au supravieţuit –
Foametei care bântuia –
Iacov şi-ai săi, asemenea.
13 Foamea creştea – din an în an –
Şi în Egipt şi-n Canaan.
14 Argintul Canaanului,
Precum şi al Egiptului,
În visterie-au încăput
La Faraon, căci a vândut,
Grâu, Iosif, celor ce-au voit
15 Să cumpere. Când s-a sfârşit
Argintul, oamenii s-au dus,
La Iosif, şi aşa i-au spus:
„Să ne dai pâine, căci nu vrem
Ca să pierim. Nu mai avem
Argint de dat! Deci ce vom face?!”
16 Iosif le spuse: „Fiţi pe pace!
N-aveţi argint? – doar nu sunt câine –
Îmi veţi da vite, pentru pâine!”
17 Atunci, ei, vitele, şi-au dat
Şi astfel, pâine-au căpătat.
18 După ce anul a trecut,
Oameni-au mers şi au cerut
Pâine, din nou. Ei au vorbit:
„Atât de mult am sărăcit,
Că n-avem nici argint, nici vite –
Şi totuşi, trebuiesc trăite
Aceste zile. Ce-am putea
Să-ţi dăm acum, spre a avea
Pâine? Pământul îl avem,
Şi trupurile. Le vindem!
19 De ce trebuie să murim?
Ne cumpără, şi-o să trăim!
Dă-ne sămânţă, să lucrăm
Pământul, şi să-l semănăm!
Aşa doar, vom trăi – să ştii –
Şi nu-s ogoarele pustii.”
20 Iosif, pământ, a cumpărat,
Căci oamenii i l-au lăsat
În schimbul pâinii; foametea,
Tot mai puternic, îi strângea.
În mâna Faraonului,
Ogoarele Egiptului
21 Au încăput. Bietul popor,
La marginea hotarelor
Egiptului, a fost mutat,
În cetăţui. Cei ce-au scăpat –
22 Căci foamea nu i-a încolţit
Şi-al zilei greu nu l-au simţit –
Din tagma preoţilor sânt.
Nu şi-au vândut al lor pământ,
Pentru că ei s-au bucurat
De-o lege dată de-mpărat,
Prin care un venit aveau –
De la palat – şi-astfel trăiau.
23 Iosif a zis poporului:
„Acum, ai Faraonului
Sunteţi, căci eu v-am cumpărat
Cu-al vost’ pământ. De semănat,
Vă dau sămânţă. Semănaţi!
Ogoarele vi le lucraţi!
Pe voi şi-ai voştri, să-i hrăniţi
Şi-astfel să supravieţuiţi.
24 La vremea roadelor, să daţi –
Din ceea ce-o să adunaţi –
A cincea parte – vă convine? –
Pentru-mpărat. Vă aparţine
Restul de părţi, să vă hrăniţi –
Cum v-am mai spus – ca să trăiţi.”
25 Ei au răspuns: „Tu ne-ai scăpat
Viaţa! Dacă am căpătat
Îngăduinţă, munci-vom!
Robi Faraonului, fi-vom!”
26 Iosif, o lege, a făcut,
Care prin timp a răzbătut
Până la noi. Ea prevedea
Ca din recoltă, a cincea
Parte-i a Faraonului.
Preoţii doar, de legea lui,
Mereu, adăpostiţi erau,
Căci de-nlesniri se bucurau.
27 Deci în Gosen, au locuit
Iacov şi-ai săi. S-au înstărit
Şi mult, în număr, au crescut.
28 Anii pe care i-a avut
Iacov de dus, în acea ţară,
Au fost şaptesprezece; iară,
Anii pe care i-a trăit,
Până când timpul i-a venit
S-asculte ale morţii şoapte,
O sută patruzeci şi şapte
29 Au fost de toţi. Când a simţit
Cum că sfârşitul i-a venit,
Iacov, pe Iosif, l-a chemat:
„De trecere am căpătat
În faţa ta, să-ţi pui, aş vrea,
Mâna, acum, sub coapsa mea.
Cu bunătate, tu te poartă –
Credincioşie îmi arată –
Căci mult – pe lume – n-oi mai sta.
Te rog, mult: nu mă-nmormânta
Aici, în ţara cea străină.
30 Atunci când vremea o să vină –
Să-adorm lângă părinţii mei –
Vreau, din Egipt, ca să mă iei;
Aşază-mă-n mormântul lor,
Să îmi dorm somnul morţilor.”
Iosif i-a spus: „Aşa voi face!
Stai liniştit şi fii pe pace!”
31 Iacov, rotind privirea-n jur,
I-a zis lui Iosif: „Jură-mi!” „Jur!
Voi face după placul tău” –
Răspunse el, tatălui său.
După ce Iosif a jurat,
Israel, capul, şi-a plecat,
Pe căpătâiul patului.
Iosif plecă la slujba lui.