1 Plângând, Iosif s-a aruncat,
Pe Iacov, şi l-a sărutat,
Udând cu lacrimile lui,
Faţa-mpietrită-a tatălui.
2 Doctori, apoi, el a chemat.
Aceştia l-au îmbălsămat,
Pe tatăl său – pe Israel.
3 Au mai trecut, în acest fel –
Cu-mbălsămatul – patruzeci
De zile. Încă şaptezeci,
Au fost numărul zilelor
De plâns, al Egiptenilor.
Apoi, când fost-a isprăvit
4 Timpul ce este stabilit,
Fiind drept zilele de jale,
Iosif găsi atunci cu cale,
De-a spune slujitorilor
Stăpânului său: „Domnilor,
De trecere îmi arătaţi,
Pe Faraon să-l înştiinţaţi,
Ducând acest cuvânt al meu:
5 „‘Naintea morţii – tatăl meu –
M-a pus ca să îi jur, zicând:
„Simt că muri-voi, în curând.
Pe-al Canaanului pământ,
Este aflat al meu mormânt.
Acolo du-mă – te rog eu –
Şi pune-mă-n mormântul meu.”
Iată, acuma eu voiesc
Să plec şi să îndeplinesc
Dorinţa tatălui. Apoi,
Mă voi întoarce înapoi.”
6 Oameni-au mers şi au transmis,
Lui Faraon, ceea ce-a zis
Iosif, iar el a cuvântat:
„Du-te şi fă cum ai jurat
Tatălui tău. Îngroapă-l dar,
În Canaan, şi vino iar.”
7 Iosif, atuncea, s-a suit
În Canaan. L-au însoţit
Slujbaşii Faraonului,
Cu toţi bătrânii casei lui.
Cu ei, odată, au venit
Bătrânii ţării. S-au suit,
8 Cu toţi, din a lui Iosif casă,
În Canaan. Partea rămasă
În ţară – deci în urmă-le –
Au fost pruncii şi turmele.
9 Cu Iosif, călăreţi şi care
Mergeau. Alaiul era mare.
10 Când au ajuns în Canaan,
Trecând dincolo de Iordan –
În câmpul lui „Atad” chemat –
Pe loc, convoiu-acel a stat,
Iar Iosif a orânduit,
În cinstea celui ce-a murit,
Un bocet, care a ţinut
O săptămână, ne-ntrerupt.
11 Locuitorii Canaaniţi
Care, atunci, erau găsiţi
În ţarină, întâmplător,
„În rândul Egiptenilor,
E mare bocet” – au gândit,
Iar locu-acela l-au numit
„Abel-Miţraim” – pe limba lor,
E „Jalea Egiptenilor”.
12 Astfel, fiii au împlinit
Ceea ce Iacov a dorit.
13 L-au dus dincolo de Iordan,
În ţara lui, în Canaan.
L-au îngropat în locu-acela,
În care-i peştera Macpela –
În locul ce-a fost cumpărat,
Pentru-a servi de-nmormântat,
Evreilor – de Avraam,
De la cei din al lui Het neam.
Locul acel de-nmormântat,
Cu Mamre este-nvecinat.
14 Iosif şi fraţi-l îngropară
Pe Iacov, iar apoi plecară –
Cu toţi cei ce i-au însoţit –
Către Egipt, cum a dorit
Stăpânul său, când i-a lăsat,
În Canaan, de au plecat.
15 După ce Iacov a murit,
Fraţii lui Iosif s-au gândit:
„Când Iosif o să-şi amintească
De fapta noastră mişelească –
De felu-n care ne-am purtat –
Cu noi, ce se va fi-ntâmplat?!
De va lua ură pe noi,
Ne va întoarce înapoi,
Tot răul ce i l-am făcut,
Când, în pustie, l-am vândut.”
16 Atunci, la Iosif, au trimis
Oameni care astfel au zis:
„Ascultă ceea ce dorea
Iacov, pe când încă trăia:
17 „Mergeţi la Iosif şi-l rugaţi:
„Iartă-i, te rog, pe ai tăi fraţi –
Iartă păcatul săvârşit,
Răul ce ţi-au pricinuit
Robii aceşti ai Domnului
Lui Iacov şi-al familiei lui.”
Iosif a izbucnit în plâns,
Simţind că-n suflet i s-a strâns
18 Amărăciune. I-a chemat
Pe fraţi, iar ei s-au închinat,
Spunându-i: „Suntem robii tăi!”
19 Iosif, privind la fraţii săi,
Le-a zis: „Fiţi fără teamă! Eu
Sunt oare-n loc de Dumnezeu?
20 Eu ştiu că voi aţi încercat
Să-mi faceţi rău, dar a schimbat,
Răul acela, Domnu-n bine,
Atunci când m-a trimis pe mine,
În ţara Egiptenilor,
Scăpând de moarte, un popor,
Care în mare număr este.
21 Fiţi fără teamă! De aceste,
Vechi întâmplări, eu am uitat.
De griji, acuma, aţi scăpat,
Pentru că eu vă voi hrăni,
În vremea care va veni.”
Iosif, astfel, i-a mângâiat
Şi-n inimi i-a îmbărbătat.
22 Iosif, cu toată casa lui,
A stat, în a Egiptului
Ţară şi-acolo-a locuit,
Până când moartea i-a venit.
O sută zece ani avuse,
Când pragul morţii, îl trecuse.
23 Copiii cari i s-au născut
Lui Efraim, el i-a văzut
Pân’ la al treilea neam. Manase
Avu un fiu, ce se chemase
Machir. Acesta a avut
Şi el copii. Ei s-au născut
Pe braţele bunicului.
24 Iosif le-a spus fraţilor lui:
„Eu am să mor, dar Dumnezeu
O să vă cerceteze. Eu
Ştiu că se va-ngrijii de voi
Şi va aduce înapoi,
Pe toţi acei cari sunt ai voştri,
În ţara părinţilor noştri,
Dată de Domnul lui Avram,
Isac şi Iacov. Iată, am
25 O rugăminte-acum, la voi:
Când vă va duce înapoi
Domnul, vă rog să nu uitaţi,
Ca oasele-mi să le luaţi
De-aici. Juraţi-mi!” I-au jurat,
Iar el – cu sufletu-mpăcat –
26 A închis ochii şi-a murit.
Pe astă lume-a vieţuit,
O sută zece ani. Chemară
Doctori, care-i îmbălsămară
Trupul, iar fraţii l-au luat
Şi-ntr-un sicriu l-au aşezat
Pe Iosif – pe fratele lor –
În ţara Egiptenilor.