1 Când oamenii s-au înmulţit,
Crescând în număr, negreşit
Că multe fete au avut.
2 Ai Domnului fii au văzut
Că fetele oamenilor
Frumoase sunt. În gândul lor,
S-au hotărât şi au plecat
Şi de neveste au luat,
Pe cele care le-au plăcut.
3 Când însă, Domnul i-a văzut,
A zis: „Zadarnic! Duhul Meu
Nu va rămâne-n om mereu,
Totuşi, până-l întorc „acasă” –,
Iar pân’ am să-l întorc „acasă” –
Adică să-l culc în mormânt,
Căci e luat din ăst pământ –
Iată că viaţa i-o scurtez
Şi un hotar am să-i aşez,
La ani, să nu trăiască-n veci.
Îi las o sută douăzeci!”
4 În acea vreme, se aflau,
Pe lume, uriaşi. Erau…
Câţi – nu ne spune Biblia – dar
Un lucru se desprinde clar:
Erau; şi s-au perpetuat
Şi după ce şi-au fost luat,
Ai Domnului fii, de neveste,
Din pământence, iar aceste,
Cu mulţi copii, i-au dăruit.
Din uriaşi, s-au zămislit
Vitejii ce-au făcut din nume,
În vremurile vechi, renume.
5 Domnul văzu că „lucrul” Său
E înclinat numai spre rău;
Că răutatea omului
E mare, iar inima lui
6 Nu-i înspre Ziditorul său.
Atuncea, Lui i-a părut rău
Că l-a făcut pe om. Mâhnit,
În al Său cuget, a rostit:
7 „De pe pământ, am să îl şterg,
Pe acest om şi am să merg
Până la capăt: acum vreau,
Din lume, tot ce-am pus, să iau!
Iau vite, păsări, târâtoare –
Tot ce-am făcut – căci rău îmi pare,
De toate câte le-am zidit.”
Atunci, pe Noe, l-a zărit.
8 Domnul, de Noe, S-a-ndurat
Şi milă, El i-a arătat.
9 Noe a fost neprihănit –
Fără de pată – şi-a trăit,
Umblând pe calea Domnului,
Făr’ a ieşi din voia Lui.
10 Urmaşii, care i-a adus:
Sem, Ham, Iafet sunt – cum s-a spus.
11 Pământul, tot, era stricat,
De silnicie întinat.
12 Domnul, spre el, când a privit,
Nici o făptură n-a găsit,
Să fie fără de păcat.
13 Însă atunci când S-a uitat
La Noe, şi când l-a găsit
Că e aşa cum şi-a dorit,
Domnul a zis: „În faţa Mea,
Nici o făptură n-o să stea.
Pe toate, astăzi, le-am urât!
Sfârşitul lor e hotărât,
Căci au pătat pământul tot
Şi-astfel, să le distrug, socot.
14 Cu tine este altceva –
Pe tine doar, te voi salva.
Fă-ţi o corabie, din lemn,
Aşa precum am să te-ndemn!
S-o faci din lemn de chiparos,
S-o tencuieşti apoi, frumos,
Cu smoală şi pe dinafară,
Şi interiorul să-l dai, iară,
Cu smoală. După ce-o smoleşti,
În cămăruţe s-o-mpărţeşti.
15 Să faci aşa cum Eu îţi spun,
De vrei să iasă lucru bun.
Lungimea, treisute de coţi;
Urmează-apoi ca să socoţi
Cincizeci de coţi pentru lăţime
Şi alţi treizeci în înălţime.
16 Să pui şi o fereastră, sus,
Lată de-un cot; apoi, de pus,
Ai uşa, într-o latură.
Pe urmă, bine măsură,
Căci încăperi vreau să durezi
Şi pe trei rânduri să le-aşezi.
Un rând va trebui jos pus –
Unul la mijloc şi-altul sus.
17 Căci iată, Eu am să lovesc
Pământul, şi-am să nimicesc
Orice făptură, pe-a lui faţă,
În cari suflare-am pus, de viaţă.
Potop de ape-atunci veni-va
Şi-orice făptură-astfel, pieri-va!
18 Cu tine, fac un legământ:
N-am să te şterg de pe pământ.
Tu, fiii tăi, a ta soţie,
Nurorile, o să îţi vie,
Şi-n arcă o să vă urcaţi.
19 Cu voi, atunci, o să luaţi –
Dintre făpturi, din orice soi –
Câte-o pereche: doi şi doi.
Să iei o parte bărbătească
Şi încă una femeiască.
Deci, Noe! Tu o să le ţii,
Căci vreau ca să rămână vii!
20 Din păsări, vite, târâtoare,
Din tot ce e aflat sub soare,
Perechi, la tine-au să sosească
Şi-n acest fel, au să trăiască.
21 Din tot ceea ce se mănâncă,
Cu tine o să-ţi iei, fiindcă
Va trebui să vă hrăniţi,
Pe timpul cât călătoriţi.”
22 Noe, pe toate, le-a făcut,
Aşa cum Domnul a cerut.