1 Când Domnu-aminte Şi-a adus,
De Noe şi de tot ce-a pus
Cu el, în arcă, a lăsat
Un vânt, să sufle, ne-ncetat.
Pe cer, norii s-au risipit,
Iar apele s-au potolit.
2 Ale Adâncului izvoare,
A cerurilor stăvilare,
Au fost, cu toate, zăvorâte,
Iar ploile au fost oprite.
3 Scăzut-au apele şi deci,
După o sută şi cincizeci
De zile, mult s-au micşorat.
4 Luna a şaptea a urmat,
Din care-n grabă au trecut
Şapteşpe zile, când, văzut
Fusese vârful munţilor,
Din mijlocul valurilor.
Corabia s-a aşezat,
Uşor, pe munţii Ararat,
Căci drumul şi le-a împlinit.
5 Apa scădea necontenit,
Şi-n prima zi din luna care
A zecea e la numărare,
De sub al apelor covor
Ieşit-a piscul munţilor.
6 Trecut-au patruzeci de zile,
Când – după a Scripturii file –
Aflăm că Noe a deschis
7 Fereastra şi că a trimis
Un corb, menit să cerceteze
Şi apele să le scruteze.
S-a dus şi s-a înapoiat,
Pentru că apa n-a secat.
8 A mai trimis un porumbel,
9 Dar s-a întors ‘napoi şi el,
Că n-a găsit, făcându-şi zborul,
Un loc de-a-şi aşeza piciorul.
Noe-a-ntins mâna – l-a luat –
Şi-n arcă, iar, l-a aşezat.
10 A stat apoi, în aşteptare,
O săptămână. Ca să zboare,
A scos iar porumbelu-afară.
Când s-a întors, abia spre seară,
11 Cu-o frunză de măslin în cioc,
Noe a înţeles pe loc,
Că pe pământ, apa-a scăzut.
12 Iar, şapte zile au trecut.
13 În luna-ntâi – în prima zi –
În anul şasesute şi
Un an, secat-au apele.
Noe deschis-a trapele
Corabiei şi s-a uitat:
Pământul, tot, era uscat.
14 A douăzeci şi şaptea zi,
Din luna-doua, când sosi –
Pământu-ntreg fiind uscat –
Venit-a timpul aşteptat,
De către toţi, cu nerăbdare,
Ca pe pământ să se coboare.
15 Lui Noe, Domnul i-a vorbit:
16 „Călătoria s-a sfârşit.
Ieşiţi, tu şi nevasta. Ia
Pe fiii tăi şi-asemenea,
Să iasă şi soaţele lor.
17 Să scoţi apoi, acel popor
De animale, pe pământ:
Păsări şi vite câte sânt,
Şi târâtoare – ca să crească,
Sămânţa să şi-o înmulţească,
Acoperind a lumii faţă,
Umplând pământul iar, de viaţă!”
18 Noe, cu soaţa, au ieşit –
Fii şi nurori i-au însoţit,
19 Şi dobitoace, târâtoare,
Păsări şi-orice făptură care
Îşi duce viaţa pe pământ,
Sub cer, drept acoperământ.
20 Acolo, Noe a zidit
Altar şi-n urmă, a jertfit,
Din dobitoacele curate,
Din păsările ne-ntinate,
Aducând Domnului, în dar,
Arderi de tot, pe-al Său altar.
21 Miros plăcut s-a ridicat
În faţa Domnului. A stat
Prea Sfântul, şi S-a socotit:
„N-am să mai blestem! Nimicit,
Pământul – pentru oameni doar –
Nu va mai fi, căci e-n zadar.
Omul – de tânăr – înspre rău,
Se-apleacă în sufletul său
Şi face din el un pustiu.
N-am să lovesc tot ce e viu!
22 Pământul – cât are să ţie –
Veşnic, o lege o să fie:
Nu va mai înceta aratul
Şi-asemenea, nici seceratul;
După căldură, frig se-aşează,
Iar verii, iarna îi urmează.
După zi, noapte o să vină,
Căci legea-n veci are să ţină!”