1 Noe şi cei trei fii ai lui
Primesc, din partea Domnului,
În dar, o binecuvântare:
„Creşteţi! Să fiţi în număr mare,
Să umpleţi iar, acest pământ,
2 Iar dobitoace, câte sânt,
Cuprinse să fie de groază,
Când neamul vostru au să-l vază!
Vă las mâna să stăpânească
Peste-orice fiară pământească,
Şi peste păsările zării
Şi-asemeni, peste peştii mării!
3 Tot ce se mişcă şi se vede,
Precum şi toată iarba verde,
Date vă sunt, să le mâncaţi
Şi foamea să vă stâmpăraţi.
4 Carnea numai, cu viaţa sa –
Deci sângele – îl veţi lăsa!
Să nu cumva să îl mâncaţi,
5 Că veţi fi nevoiţi să-Mi daţi,
Când am să-l cer, sângele vostru;
Şi orice dobitoc terestru,
Tot sângele, asemenea,
Va trebui-napoi să-Mi dea.
Voi cere viaţa omului –
Atenţie! – din mâna lui!
6 De-al omului sânge, cumva,
Va fi vărsat de cineva,
Cel care-l varsă, vreau să ştie,
Căci şi-al său sânge va să fie
Vărsat la fel, la rândul lui,
Că după chipul Domnului,
Fusese omul modelat.
7 Voi creşteţi dar, neîncetat!
În număr, să vă înmulţiţi
Şi pe pământ vă răspândiţi!”
8 Domnul, din ‘naltul cerului,
Lui Noe şi fiilor lui,
9 Le-a spus: „Eu fac un legământ,
Cu voi, cu cei care nu sânt,
Urmând să vină după voi!
10 Vieţuitoarele apoi,
Vor profita de legământ –
Tot ce se mişcă pe pământ:
Şi păsări şi vite şi fiare;
Toate ce-au fost cu voi şi care,
Acum, din arcă au ieşit,
Aşa cum Eu am poruncit.
11 Iată dar, al Meu legământ:
Nicicând, potopul, pe pământ,
Nu va veni să-l pustiască,
Făpturile să-i nimicească!”
12 Şi Dumnezeu, un semn, a pus
Spre-a întări ceea ce-a spus
13 „Priviţi dar, curcubeul Meu!
L-am aşezat în nor. Mereu,
De legământ, Îmi va vorbi
Şi-astfel, nu vă voi mai zdrobi!
14 Când am să strâng iarăşi, nori grei,
Semnul se va ivi-ntre ei,
15 Iar Eu am să Îmi amintesc
De legământ şi-am să opresc
Potopul, care stă să vie,
Să spulbere sămânţa vie.
16 Va sta deci curcubeu-n nor,
Iar Eu îl văd, şi nu omor
Făpturile de pe pământ,
Căci Mi-amintesc de legământ.
17 Iată, prin semnul stabilit,
Eu, vorbele, Mi-am întărit!”
18 Fiii lui Noe s-au chemat
Sem, Ham, Iafet. Ei l-au urmat,
După al Domnului Sfânt plan.
Ham este tatăl lui Canaan.
19 Cei trei, fiii lui Noe sânt,
Din cari ieşit-au, pe pământ,
Toţi oamenii ce-au populat
Planeta, viaţă când i-au dat.
20 Noe a început să fie
Bun lucrător şi-a sădit vie.
21 Dar într-o zi, s-a îmbătat,
De prea mult vin; s-a dezbrăcat,
În cortul său, şi-a adormit.
22 Ham, dezbrăcat când l-a zărit,
A dat fuga şi-a înştiinţat
Pe ai săi fraţi; ei au luat –
Sem şi Iafet – făr’ a mai sta
Pe gânduri, iute, o manta.
23 În cort, cu spatele-au venit,
Pe tatăl lor l-au învelit,
Fără ca să se fi uitat
Şi să îl vadă dezbrăcat.
24 Noe, atunci când s-a trezit,
Când a aflat ce-a săvârşit
Mezinul dintre ai lui fii,
25 Strigat-a: „Blestemat să fii
Canaan! Fii robul robilor!
Fii rob în faţa fraţilor!”
Apoi, a mai adăugat:
26 „Să fie binecuvântat
Cel care-i este Dumnezeu
Lui Sem – precum este şi-al meu –
Iar Canaan rob să îi fie!
27 Domnul, apoi, cu dărnicie,
Pământuri – lui Iafet – să-i dea
Şi în al lui Sem cort, să stea!
Cât de acel făptuitor –
Canaan – sa fie robul lor!”
28 După potop, Noe-a trăit
Şi pe pământ s-a mai trudit
Încă treisute cincizeci ani.
29 La nouăsute cincizeci ani,
Fiind, de viaţă, istovit,
Într-un sfârşit, el a murit.