1 „Voi ştiţi, prea bine, negreşit,
Că nu zadarnic, am venit,
Atuncea când am fost, la voi.
2 După ce suferit-am noi,
Batjocuri, în Filipi – cum ştiţi –
La voi, cu drag, am fost primiţi,
Când cu încredere-am venit,
În Dumnezeu, şi v-am vestit –
În mijlocul luptelor care
Purtatu-le-am, fără-ncetare –
Cuvântul Evangheliei Lui.
3 Mărturisim dar, orişicui
Căci ceea ce, mereu, vestim,
În orice loc noi ne găsim,
Nu şade în necurăţie,
În rătăciri, sau viclenie.
4 Dar dacă vrednici, fost-am noi
Găsiţi, de Dumnezeu apoi,
Ca Evanghelia să ne-o dea,
Să spunem lumii, despre ea,
Atuncea noi ne străduim,
În aşa fel ca să vorbim,
Încât să fim, pe plac, mereu,
Doar la al nostru Dumnezeu
Şi, nicidecum, oamenilor,
Pentru că El doar – fraţilor –
E Cel care, din cer, scrutează
Şi, inima, ne cercetează.
5 Într-adevăr – cum aţi aflat –
Nicicând, n-am întrebuinţat,
Cuvintele linguşitoare,
Nici vorbele amăgitoare,
Nici lăcomia. Dumnezeu
Ne este martor, tot mereu.
6 N-am căutat noi – niciodată –
Slava cari e, de oameni, dată;
N-am căutat, slavă, la voi,
Şi nici la alţii, mai apoi,
Deşi, apostoli, Îi suntem
Noi, lui Hristos, şi-astfel, putem
Să cerem cinstea meritată,
De sarcina încredinţată.
7 Dar n-am cerut, ci, ne-ncetat,
Blânzi, între voi, ne-am arătat,
Ca şi o doică ce-ngrijeşte,
Cu drag, de pruncii ce îi creşte.
8 În dragostea pe care noi
O arătăm, faţă de voi,
Gata eram, nu să vorbim,
Ca Evanghelia s-o vestim,
Ci însăşi viaţa noastră-apoi,
Am fi jertfit-o, pentru voi.
Iată dar, cât de scumpi eraţi
Atuncea, pentru noi, dragi fraţi.
9 E vie amintirea voastră,
În ce priveşte munca noastră
Şi felu-n care ne-am trudit.
Şi zi şi noapte, am muncit,
Căci nu am vrut, sarcină – noi –
Să-i fim, niciunuia, din voi.
Când, Evanghelia, v-am vestit,
Ştiţi bine, că am şi muncit.
10 Martori ne sunteţi voi, mereu –
Şi-asemenea, şi Dumnezeu –
Precum că, de la început,
Purtare sfântă, am avut,
Dreaptă, fără vreo meteahană,
Şi fără urmă de prihană.
11 Faţă de voi, neîncetat,
Ca şi un tată, ne-am purtat:
V-am mângâiat, necontenit,
Şi, sfaturi, noi v-am dăruit;
12 V-am învăţat – dragii mei fraţi –
Ca-n vrednic chip, să vă purtaţi,
Faţă de Dumnezeu, Cel care
Vă dă Împărăţia-I mare,
Chemându-vă la slava Lui.
13 Îi mulţumim dar, Domnului,
Pentru că voi, când aţi primit
Cuvântul ce v-a fost vestit,
De către noi, nu l-aţi luat
Ca pe un lucru de-apucat –
Ca pe-un cuvânt ce-a fost rostit
De oameni – ci voi l-aţi primit,
Aşa cum trebuie, îndată,
Cu toată cinstea arătată
Cuvântului lui Dumnezeu,
Care lucrează-n voi, mereu.
14 Necontenit, voi aţi călcat,
Pe urmele ce le-au lăsat
Bisericile Celui Sfânt,
Care-n Hristos, aflate sânt,
Şi-au împânzit toată Iudeea.
Aţi suferit, după aceea,
Nenumărate rele-apoi,
Pe care, cei de-un neam cu voi,
Vi le-au făcut, neîncetat,
Precum şi ele au răbdat
Răul ce li s-a făcut lor
Din pricina Iudeilor.
15 Aceşti Iudei – precum am zis –
Pe Domnul nostru, L-au ucis,
Şi pe proroci. Necontenit,
Apoi, pe noi, ne-au prigonit.
Acuma, nouă – tuturor –
Vrăjmaşi ne sunt ei, fraţilor.
Prin tot ceea ce fac, mereu,
Nu-i sunt plăcuţi, lui Dumnezeu,
16 Căci nu ne lasă să vorbim,
La Neamuri, să le-mpărtăşim
Vestea prin care-ntreaga fire
Primeşte-acuma, mântuire.
Prin ceea ce au săvârşit,
Ei, soarta, şi-au pecetluit
Şi-acuma, îi apasă greu,
Mânia, de la Dumnezeu.
17 Departe-o vreme, am fost noi,
În trup, aflaţi, faţă de voi,
Însă, cu inima, eram
Mereu aproape şi ardeam
De o dorinţă înfocată,
De a vă mai vedea, odată.
18 Eu – Pavel – cel puţin, am vrut,
Odată, chiar la început –
Ba chiar de două ori, apoi –
Ca să venim, până la voi,
Dar, de Satan – dragii mei fraţi –
Am fost, mereu, împiedicaţi.
19 Cine-i nădejdea ce-o simţim,
Ori bucuria ce-o primim,
Sau cine e cununa care,
A noastră slavă, doar o are?
În faţa lui Iisus, apoi,
Nu sunteţi, toate-acestea, voi?
Nu ne sunteţi, mândrie, oare,
Atunci când Domnul va apare?
20 Da, voi ne sunteţi bucurie
Şi slava noastră, pe vecie.”