1 „Încolo, sunteţi învăţaţi,
Cum trebuie să vă purtaţi,
Pentru a fi plăcuţi, mereu,
De către-al nostru Dumnezeu.
Aşa să faceţi – vă rugăm –
Şi, totodată, vă-ndemnăm
În Sfântul Nume-al lui Iisus,
Cu o dorinţă de nespus,
Ca în astă privinţă-apoi,
Necontenit, să creşteţi voi.
2 Cunoaşteţi ce v-am arătat
Şi ce învăţături v-am dat,
În Domnul nost’, Hristos Iisus.
3 Sfinţirea noastră, cum v-am spus,
Dorită e, de Dumnezeu.
Deci căutaţi ca tot mereu,
Să staţi departe, de curvie.
4 Oricare, dintre voi, să ştie
Să-şi ţină vasu-n stăpânire,
Prin cinste doar, şi prin sfinţire,
5 Şi nu prin focul poftelor –
Asemenea Neamurilor
Cari nu-L cunosc pe Dumnezeu.
6 Urmaţi, vă rog, îndemnul meu,
Şi, vicleşug, să n-arătaţi –
Sau nedreptate – între fraţi,
Pentru că Domnul pedepseşte,
Pe-acela care săvârşeşte
Aceste lucruri, negreşit,
Aşa cum v-am adeverit.
7 Căci Dumnezeu, dragii mei fraţi,
Nu ne doreşte necuraţi,
Ci, la sfinţire, ne-a chemat.
8 De-aceea, cel care-a călcat
Aceste-nvăţături apoi,
Să afle dar, că nu pe noi –
Pe oameni – ne-a nesocotit,
Ci el, prin ce a făptuit,
Pe Dumnezeu, se dovedeşte,
Precum că Îl nesocoteşte,
Adică pe Acela care
V-a dat, Duh Sfânt, la fiecare.
9 Cât despre dragostea frăţească,
Nevoie, nu-i să se vorbească,
Pentru că voi – dragii mei fraţi –
Chiar singuri, fost-aţi învăţaţi,
De Dumnezeu, să vă iubiţi
Unii pe alţii, şi-astfel, ştiţi
10 Să îi iubiţi, cu-adevărat,
Pe fraţii care s-au aflat,
În Macedonia. Dar eu
Vă-ndemn ca să sporiţi, mereu,
În dragostea ce-o arătaţi.
11 În linişte, să căutaţi
Ca să trăiţi, necontenit –
Aşa precum v-am sfătuit –
Lucrând, cu mâna, fiecare,
După priceperea ce-o are.
12 Cu cei de-afară, ne-ndoios,
Să vă purtaţi doar cuviincios,
Cătând, în orişice privinţă,
Să n-aveţi nici o trebuinţă,
De nimeni şi nimic apoi.
13 Dorim dar, fraţilor, ca voi
Să n-aveţi ştire, despre cei
Ce-au adormit – sărmani de ei –
Să nu fiţi prinşi, de întristare,
La fel ca şi aceia care,
Fără nădejde, s-au vădit.
14 Dacă Hristosul a murit
Iar după-aceea a-nviat,
Credinţă-avem, neîncetat,
Că Dumnezeu – cu El, apoi –
Îi va aduce, înapoi,
Pe toţi cei care-au adormit
În Domnul nostru, negreşit.
15 Într-adevăr, am spus oricui –
Eu – prin Cuvântul Domnului,
Că, dintre cei ce s-or găsi
În viaţă-atunci când va sosi
Domnul, din ceruri, nimenea,
Cu nici un chip, nu va putea
S-o ia în faţa celor care
Au adormit. Când Domnul are
16 Să se pogoare, pe pământ,
Purtat pe-aripile de vânt,
De-un strigăt, fi-va însoţit,
De-un glas de-arhanghel, negreşit,
De trâmbiţa lui Dumnezeu
Şi, din al morţilor somn greu,
Îi va trezi, neîndoios,
Pe cei cari, morţi, sunt, în Hristos.
17 Pe urma lor, venim şi noi,
Cei cari vom fi rămas apoi,
În viaţă, şi vom fi răpiţi,
Toţi, împreună – înfrăţiţi –
Ca, în văzduh, să-l aşteptăm,
Pe Domnul – să-L întâmpinăm,
Când, din înalturi, o să vie,
Cu El, să fim, pentru vecie.
18 Cu ceea ce v-am spus, azi, eu,
Voi mângâiaţi-vă mereu.”