1 „Dacă, părinţilor, mereu,
În vremea veche, Dumnezeu,
Prin oameni care-au prorocit,
În multe feluri le-a vorbit
Şi-n multe chipuri totodată,
2 Acum – în vremea noastră – iată,
Când aste zile-s spre sfârşit,
El, chiar prin Fiul, ne-a vorbit,
Pe cari L-a pus moştenitor,
Al tuturor lucrurilor,
Căci prin Acesta, la-nceput,
Şi veacurile s-au făcut.
3 El – care este oglindirea
Slavei, precum şi-ntipărirea
Fiinţei Lui, Cel care poate
A ţine lucrurile toate,
Aflate-n cer şi pe pământ,
Cu-a Lui putere, din Cuvânt –
O curăţie a făcut,
Pentru păcate, şi-a şezut
În locurile prea înalte,
Unde urma ca să se salte,
La a Măririi dreaptă stând,
4 Mai sus ca îngeri-ajungând,
Întrucât El a moştenit
Un Nume, care s-a vădit,
Cu mult mai mult, mai minunat,
Decât a fost al lor, vreodat’.
5 Căci, cărui înger să-i fi spus,
Vreodată, Tatăl Cel de Sus:
„Tu eşti al Meu Fiu, prea iubit,
Pe care, azi, L-am zămislit”?
Şi iarăşi: „Eu Îi voi fi Tată,
Iar El, Fiu o să-Mi fie, iată”?
6 El spune un lucru anume,
Atunci când, iar, Îl duce-n lume
Pe Cel dintâi născut: „Mereu,
Toţi îngerii lui Dumnezeu,
Să I se-nchine, negreşit!”
7 Iar despre îngeri, a vorbit:
„Din vânturi, îngeri, El Îşi face,
Aşa după cum Lui Îi place,
Iar dintr-o flacără de foc,
Îşi face slujitori, pe loc”;
8 În timp ce, către Fiul Său,
A spus aşa: „Scaunul Tău,
Care Îţi e pentru domnie,
În veci de veci are să ţie.
Tu, Dumnezeule, îl ai
Ca, ne-ncetat, pe el, să stai.
Toiagul Tău, cu cari domneşti,
Pentru dreptate-l foloseşti.
9 Tu ai iubit neprihănirea
Şi ai urât nelegiuirea;
Tocmai de-aceea, Dumnezeu
Te-a uns, cu untdelemn, mereu.
Ăst untdelemn, de bucurie,
Cu mult mai mult, Îţi e dat ţie,
Decât e cel ce a fost dat
Prietenilor Tăi, vreodat’.”
10 Şi-apoi: „Tu Doamne, la-nceput,
Pământ şi ceruri, ai făcut.
Şi ceruri şi pământ şi stele,
Din mâna Ta, ieşit-au ele.
11 Toate-au să piară, negreşit,
Dar Tu rămâi, necontenit –
Ca şi o haină se-nvechesc
Toate şi-ncet, se veştejesc.
12 Sul, le va face mâna Ta –
La fel ca şi pe o manta –
Căci nu sunt veşnic aşezate,
Şi trebuie a fi schimbate.
Dar Tu, acelaşi – negreşit –
Ai să rămâi, necontenit;
Iar anii Tăi nu se sfârşesc,
Ci veşnici, ei se dovedesc.”
13 Şi cărui înger, oare, El
Vorbitu-i-a, în acest fel:
„Să Te aşezi la dreapta Mea,
Până atunci, când voi putea,
Pe-ai Tăi vrăjmaşi, să-i fi făcut,
Pentru picioare-Ţi, aşternut”?
14 Întreb acuma: nu sunt, oare,
Toţi, nişte duhuri slujitoare,
Trimise, slujbe, să-mplinească,
La cei cari au să moştenească
Nepreţuita-I mântuire,
Ce se revarsă peste fire?”