1 „Cu-atât mai mult – zic eu apoi –
Că trebuie-a ne ţine noi,
De-aceste lucruri – negreşit –
Pe care-acum, le-am auzit,
Să nu ajungem – iubiţi fraţi –
De ele-a fi îndepărtaţi.
2 Dacă Cuvântul, cel vestit
Prin îngeri, e nezguduit –
Şi dacă-n urmă, orişicare
Abatere şi ne-ascultare,
O dreaptă plată şi-au luat –
3 Atunci, noi cum vom fi scăpat,
Când arătăm doar nepăsare,
Faţă de mântuirea care,
După ce-ntâi a fost vestită
De Domnul, e adeverită
De cei care au auzit-o,
4 Iar Dumnezeu a întărit-o
Prin semne mari, nemaivăzute,
Şi prin minunile făcute
Doar prin puterea Lui cea mare,
Şi-apoi prin darurile care
Sunt ale Duhului Său Sfânt
Venit, din ceruri, pe pământ –
Daruri pe care le-a-mpărţit,
Aşa precum El a dorit!
5 Încredinţaţi astfel, să fim
Că lumea, despre cari vorbim –
Adică lumea viitoare,
Care va fi nepieritoare –
Nu pentru îngeri e adusă
În starea de a fi supusă.
6 Ba mai mult încă, cineva
Mărturiseşte, undeva:
„Cine e omul, ca astfel,
Aminte, să-Ţi aduci de el –
Sau fiul omului – să-l vezi
Şi-n urmă, să îl cercetezi?
7 Pentru puţin timp – ne-ndoios –
Făcutu-l-ai Tu, mai prejos
De îngeri, l-ai încununat
Cu slavă şi l-ai aşezat,
Peste lucrarea mâinii Tale:
8 Pe toate dar, sub ale sale
Picioare, astfel, i le-ai pus.”
Deci, dacă El i le-a supus
Pe toate, lui, a însemnat
Cum că nimic nu a lăsat,
Ca nesupus, să nu îi fie.
Totuşi, acuma, să se ştie
Că nu se vede lămurit,
Precum că totu-i împlinit,
Căci nu toate, precum s-a spus,
Se văd că i s-ar fi supus.
9 Însă, pe Cel cari, la-nceput,
S-a arătat a fi făcut,
Pentru puţin timp – ne-ndoios –
Ca să se afle mai prejos
Decât sunt îngerii de sus –
Adică pe Hristos Iisus –
Acum ni L-a înfăţişat
„Cu slavă-a fi încununat,
Şi-asemenea, cu cinste mare”,
Din pricina morţii, pe care,
A suferit-o El; căci Lui,
Prin harul Dumnezeului
Cel viu, din ceruri, I S-a dat
Din moarte, de a fi gustat
Pentru noi toţi. Deci, negreşit,
10 Într-adevăr, s-a cuvenit,
Ca tocmai Cel ce a făcut,
Prin voia Sa, la început,
Totul – şi ceruri şi pământ –
Şi pentru care, toate sânt,
Şi cari, la slavă, Îşi dorea,
Pe mulţi din fii, ca să îi ia,
Acuma, să Îşi împlinească
Lucrul şi să desăvârşească
Pe Căpetenia tuturor –
Pe Capul mântuirii lor.
11 Cel ce sfinţeşte şi – să ştiţi –
Că şi cei care sunt sfinţiţi,
Dintr-unul sunt. De-aceea, Lui,
Ruşine-n faţa nimănui,
Nu îi va fi, de ei, şi-astfel,
„Fraţi” îi numeşte-atuncea El
12 Şi zice: „Eu am să vestesc,
Slăvitul Tău Nume ceresc,
Fraţilor Mei. Lauda Ta,
Necontenit, o voi cânta,
În adunarea lor.” Apoi,
13 El spune astfel, mai ‘napoi:
„Îmi pun încrederea în El”,
Iar în alt loc, spune astfel:
„Eu şi copiii mei, mereu,
Cari, daţi îmi sunt, de Dumnezeu!”
14 Fiindcă orice copilaş
Este al sângelui părtaş –
Şi-al cărnii – tot aşa, şi El,
Părtaş la ele-a fost astfel,
Şi-atunci, prin moarte, a putut,
Ca pe cel care a avut
Putere dar, asupra morţii,
Să-l nimicească, schimbând sorţii.
Pe diavol, El l-a nimicit
15 Şi-n acest fel, i-a izbăvit,
Pe cei care, prin jocul sorţii,
Supuşi au fost, puterii morţii.
16 Căci El – în sprijin – negreşit,
Nu îngerilor le-a venit.
Ci ajutorul arătat,
Seminţei lui Avram l-a dat.
17 De-aceea, El a trebuit
Ca să Se fi asemuit
Fraţilor Săi apoi, în toate,
Pentru că numai astfel, poate –
În legăturile pe care,
Cu bunul Dumnezeu, le are –
Mereu, a fi – neîndoios –
Un preot mare şi milos,
Vrednic, încredere-arătând,
Gata a face orişicând,
Pentru norod, o ispăşire
Pentru orice nelegiuire –
Pentru păcatele pe care
Al omenirii neam le are.
18 Fiindcă fost-a ispitit
Chiar El, în ce a suferit,
Poate să vină-n ajutor
La toţi cei cari, la rândul lor,
Au să se afle strâmtoriţi
Şi-ajung să fie ispitiţi.”