1 „Credinţa noastră e vădită
O-ncredinţare neclintită,
O-ncredere nespus de mare,
În toate lucrurile care,
Acuma, nu pot fi zărite,
Fiind numai nădăjduite.
2 Doar prin credinţă, cum se ştie,
Primit-au bună mărturie
Cei din vechime, ne-ncetat,
Pentru că-n ea, ei au umblat.
3 Iată, doar prin credinţă, noi
Ajungem a pricepe-apoi,
Că lumea, că acest pământ,
Prin al lui Dumnezeu Cuvânt,
S-au pomenit a fi făcute.
Din lucrurile nevăzute,
Putem acuma, de a crede,
Că s-a făcut tot ce se vede.
4 De-asemeni, numai prin credinţă,
Abel a dobândit putinţă,
Jertfă mai bună, să Îi dea,
Lui Dumnezeu, decât avea
Cain să-I aducă. Astfel, el,
Pentru că a făcut astfel,
O mărturie a primit,
Precum că e neprihănit,
Căci Dumnezeu a acceptat
Darul pe care el l-a dat.
Măcar că, mort, el se găseşte,
Prin ea, şi astăzi, ne vorbeşte.
5 Tot prin credinţă, e luat
Enoh, din lume şi mutat,
Să nu mai vadă moartea – el,
Mutat, de Dumnezeu, astfel,
De nimeni n-a mai fost găsit.
Mai înainte, a primit
O mărturie, că, plăcut,
Lui Dumnezeu, el s-a făcut,
Şi-abia apoi, a fost mutat.
6 Fără credinţă, niciodat’,
Nimeni, plăcut, Lui, n-o să-I fie.
Cine se-apropie, să ştie,
Că trebuie-a crede mereu,
Că El este, că Dumnezeu
Îl răsplăteşte pe cel care
Îl caută, fără-ncetare.
7 Cu Noe s-a-ntâmplat la fel:
Tot prin credinţă-atunci când el,
De Dumnezeu fost-a-nştiinţat
Despre ce-avea a fi urmat –
Adică despre lucrul care
Era, încă, în depărtare,
Lucruri care nu se vedeau
Pentru că-n viitor erau –
De-o teamă sfântă însoţit,
El, un chivot, a construit,
Prin care, casa, şi-a scăpat.
Prin crezul ce l-a arătat,
Pământul fost-a osândit,
În timp ce el a moştenit
Neprihănirea minunată,
Cari prin credinţă este dată.
8 Tot prin credinţă, a plecat
Avram, când Domnul l-a chemat,
În locul pe care-l avea,
În stăpânire, să îl ia.
El n-a avut, deci, nici o ştire,
De viitoarea moştenire,
Dar L-a crezut, cu-adevărat,
Pe Dumnezeu, şi a plecat,
Aşa precum i s-a cerut,
Făr’ ca nimic să fi ştiut.
9 În felu-acesta, a venit
În locul cari, făgăduit,
I-a fost, şi-apoi, s-a aşezat,
În corturi. Ca şi el a stat
Isac şi Iacov cari, astfel,
Erau moştenitori cu el,
Întru acea făgăduinţă
Ce se făcuse prin credinţă.
10 Avram este acela cari,
Cetatea cu temelii tari,
A aşteptat-o, ca să vie,
A cărei meşter – cum se ştie –
E Dumnezeu dar, fraţilor –
El meşter e şi ziditor.
11 Tot prin credinţa arătată,
Sara – cu vârstă-naintată –
Putere-ajuns-a să primească,
Să poată ca să zămislească,
Crezând, astfel, că, negreşit,
Cel care a făgăduit
E credincios, neîncetat.
12 De-aceea, dintr-un om aflat
Aproape mort, s-a zămislit
Sămânţa care s-a sporit
Ca stelele cerurilor
Şi ca nisipul mărilor.
13 Oameni-aceştia au trăit
Şi, în credinţă, au murit,
Chiar dacă nimeni nu primise
Ceea ce se făgăduise.
Ei, aste lucruri, le-au văzut,
Din depărtare, şi-au putut
Să le ureze doar, de bine,
Mărturisind la orişicine
Că sunt străini pe-acest pământ,
Că simpli călători, ei sânt.
14 Cei care, astfel, au vorbit,
Ne-au arătat clar, lămurit,
Că ţinta căutărilor,
Este o patrie a lor.
15 Dacă, cumva, s-ar fi gândit
La cea din care au ieşit,
Ar fi avut vreme apoi,
De a se-ntoarce, înapoi.
16 Dar ei voiau, mâna să pună
Pe-o patrie – cu mult mai bună –
Cari nu-i o ţară pământească,
Ci e o patrie cerească.
De-aceea, nici lui Dumnezeu
Nu-I e ruşine ca, mereu,
Să fie Dumnezeul lor,
Aflat în faţa tuturor,
Şi o cetate-a pregătit,
Pentru ai săi, El, negreşit.
17 Avram, tot prin credinţa lui,
Jertfă-i aduse Domnului,
Chiar pe Isaac, când Cel de Sus,
La o-ncercare, l-a supus.
El a primit, cu bucurie,
Făgăduinţa c-o să fie
Tată şi-apoi, a trebuit –
Pe singurul său fiu, primit –
Drept jertfă, Domnului, să-l dea!
18 El, cel cărui i se spunea
Că „În Isaac, vei căpăta
Sămânţa care-ţi va purta
Numele-n veac!” Dar s-a gândit
19 Că Dumnezeu e, negreşit,
Cel care poate să lucreze
Şi chiar pe morţi să-i învieze.
Cu-ncredere, pot spune-apoi,
Că şi-a primit fiu-napoi,
De parcă, cu adevărat,
Din morţi, fusese înviat.
20 Tot prin credinţa arătată,
Isac a dăruit odată,
Lui Iacov, şi-apoi lui Esau –
Care feciori ai săi erau –
Câte o binecuvântare
Cari, lucrurile viitoare,
Le avusese în vedere.
21 Tot prin credinţă, Iacov cere
Să-i fie-aduşi pruncii pe care,
Al său fecior – Iosif – îi are.
‘Nainte de a fi murit,
Nepoţi-aceştia au venit,
Iar el i-a binecuvântat
Şi la sfârşit, „s-a închinat,
Pe-al său toiag, stând sprijinit”.
22 Tot prin credinţă, a vorbit
Iosif, când s-a apropiat
Sfârşitul său, şi-a arătat
Că, din Egipt, Israel, iară,
Urmează a fi scos afară.
Pentru-acea vreme viitoare,
A dat porunca privitoare
La ale sale oase-aflate,
La Egipteni, înmormântate.
23 Tot prin credinţă-a fost ţinut
Moise, ascuns, când s-a născut,
De-ai săi părinţi – ei îl vedeau,
Că e frumos şi nu erau
Speriaţi de ce porunci a dat,
Atuncea, marele-mpărat.
24 Tot prin credinţa lui cea tare,
Moise – când se făcuse mare –
Numit să fie, nu a vrut,
Drept fiu pe care l-a avut
Fata-mpăratului – cea care
Pe Faraon, tată, îl are –
25 Ci, mai degrabă, a dorit
Ca şi el să fi suferit,
Cu tot poporul Domnului,
Decât de-ale păcatului
Plăceri de-o clipă, să fi vrut,
Parte, atunci, de-a fi avut.
26 Ocara lui Iisus Hristos,
O socotea, neîndoios,
O mult mai mare bogăţie,
Decât ar fi putut să fie
Averile Egiptului;
Ţintă privit-au ochii lui,
Către acea răsplată mare
Care, din ceruri, va apare.
27 Din al Egiptului ţinut,
Fără ca să se fi temut
De împărat, el a ieşit,
Tot prin credinţă, negreşit;
De neclintit, s-a arătat
A fi, în ea, neîncetat,
De parcă el L-ar fi văzut,
Pe Cel ce este nevăzut.
28 Tot prin credinţă, a păzit
El, Paştele, şi-a folosit
Stropirea sângelui; astfel,
Nimicitorul – pe acel
Care era întâi născut –
Să îl lovească, n-a putut.
29 Prin marea Roşie, poporul
Putut-a trece, cu piciorul,
Tot prin credinţă, şi-a umblat,
Prin ea, la fel ca pe uscat;
Iar Egiptenii cari veneau
Din spate şi îi urmăreau
Cu furie, dezlănţuiţi,
De ape fost-au înghiţiţi.
30 Tot prin credinţă, a căzut
Şi zidul pe cari l-a avut
Cetatea Ierihonului,
Pe când poporul Domnului,
O săptămână încheiată,
L-a ocolit. De-asemeni, iată,
31 Tot prin credinţă, a trăit
Curva Rahav şi n-a murit
În clipa-n care, nimiciţi,
Fuseseră cei răzvrătiţi,
Căci găzduise – prin credinţă –
Iscoade, cu bunăvoinţă.
32 Ce mai putem să zicem noi?
Căci nu mi-ajunge timpu-apoi,
Dacă aş vrea ca să vorbesc
De Ghedeon, să-l pomenesc
Şi pe Samson, ori pe Barac
Sau referire – dacă fac –
Şi la Ieftaie, Samuel,
La David şi proroci, la fel!
33 Ei, prin credinţa ce-au vădit,
Împărăţii au cucerit;
Mereu, dreptate au făcut;
Apoi, închise, le-au ţinut,
Leilor, gura şi au stins
34 Puterea focului aprins;
De sabie, ei au scăpat,
De multe boli s-au vindecat,
Viteji luptat-au în război
Şi au gonit vrăjmaşi-apoi.
35 Femeile, vii şi-au primit,
‘Napoi, pe cei ce le-au murit;
Unii n-au vrut să se supună,
Căci o-nviere, mult mai bună,
Au urmărit să dobândească,
Şi-atunci, n-au vrut ca să primească,
Deloc, să fie izbăviţi,
Răbdând să fie chinuiţi.
36 Alţii, batjocuri, au răbdat,
Lanţ şi bătăi au căpătat
Şi au ajuns că, la sfârşit,
Şi temniţă au suferit.
37 Unii, cu pietre-au fost loviţi,
Alţii sfârşit-au chinuiţi,
Unii, la moarte, au fost daţi,
Fiind în două-apoi tăiaţi,
Cu fierăstrăul. Au murit
De sabie, au pribegit
Doar cu cojoace îmbrăcaţi,
În piei de capre-nfăşuraţi,
În lipsuri mari, mereu munciţi,
De toată lumea prigoniţi.
38 Ei – cei de care nu se-arată
Vrednică-a fi lumea vreodată –
Doar prin pustiu au rătăcit,
Prin munţi şi peşteri s-au pitit,
Prin crăpăturile pe care,
Pământu-n scoarţa s-a, le are.
39 Aceştia toţi – dragii mei fraţi –
Măcar că fost-au lăudaţi
Pentru credinţă, n-au primit
Ceea ce s-a făgăduit,
40 Pentru că Dumnezeu avea,
În planul Său, ca să ne dea
Ceva mai bun, iar fără noi,
Să nu mai poată ei, apoi,
S-ajungă singuri la-mplinire –
Adică la desăvârşire.”