1 „Acuma dar, dragii mei fraţi –
Când ne aflăm înconjuraţi
De-un nor de martori – să-ncercăm,
Ca orice piedică s-o dăm
Deoparte, să ne smulgem noi,
Din mreaja de păcat şi-apoi,
Să alergăm, cu stăruinţă –
Cu o puternică credinţă –
În alergarea cea pe care,
O are-n faţă fiecare.
2 Mereu, cu ochii aţintiţi,
Spre Căpetenie, să fiţi,
Către Desăvârşirea care
Credinţa tuturor o are,
Adică la Hristos Iisus,
Cari pentru ce-I fusese pus
În faţă – pentru bucurie –
A fost în stare ca să vie
Aici, şi cruce-a suferit,
Ruşinea a dispreţuit
Şi-acuma, şade, tot mereu,
La dreapta, lângă Dumnezeu,
Unde chemat a fost să vie,
Lângă-al Său scaun de domnie.
3 Priviţi dar, cu luare-aminte,
La Cel care, mai înainte,
O-mpotrivire-atât de mare
A suferit de la cei care
Erau doar păcătoşi vădiţi,
Ca astfel, să vă întăriţi,
În suflete – fără-ndoială –
Să nu cădeţi de oboseală.
4 Voi, încă, nu aţi suferit
Şi nici nu v-aţi împotrivit,
Până la sânge, niciodată,
În lupta, cu păcatul, dată.
5 Şi aţi uitat de sfatul dat,
Ca unor fii, neîncetat:
„Tu fiule, să te fereşti,
Mereu, să nu dispreţuieşti,
Nicicând, pedeapsa Domnului;
Apoi, nici sub mustrarea Lui,
Nu-ţi pierde inima, căci El
6 Îl pedepseşte pe acel
Pe cari arată că-l iubeşte.
Pe orice fiu ce îl primeşte,
El, cu nuiaua, îl va bate.”
7 Răbdaţi dar, cu seninătate,
Pedeapsa Lui, căci Dumnezeu
Se va purta, cu voi, mereu,
La fel ca şi cu nişte fii.
Şi care sunt acei copii,
Pe care, tatăl ce-i iubeşte,
Nicicând apoi, nu-i pedepseşte?
8 Când – de pedeapsa cea de care,
Parte, avut-a fiecare –
Ajungeţi de a fi scutiţi,
Atunci, nu sunteţi socotiţi
Drept fii, ci are să vă ţie
Ca pe copiii din curvie.
9 Dacă acei care ne sânt
Părinţii noştri, pe pământ,
Ne-au pedepsit şi tot le-am dat
Cinstirea ce au meritat,
Nu trebuie ca fiecare –
Tatălui duhurilor – oare,
Mereu supuşi, ca să Îi fim
Şi-n felu-acesta, să trăim?
10 Părinţii noşti’ ne pedepseau
Pentru puţin timp, cum credeau
Că e mai bine, tot mereu;
Însă acuma, Dumnezeu,
Spre bine doar, ne pedepseşte,
Fiindcă, în ăst fel, voieşte,
Părtaşi ca să ajungem noi,
La suferinţa Lui, apoi.
11 E-adevărat că, deocamdată,
Orice pedeapsă ce e dată,
N-aduce bucurie mare,
Ci va aduce întristare;
Dar mai târziu, cei ce-au trecut
Prin şcoala ei, vor fi văzut
Că roada pe cari o va face,
Este-a neprihănirii pace.
12 De-aceea, să vă întăriţi
Genunchii ce vă sunt slăbiţi;
De-asemeni, trebuie-ntărite
Şi mâinile ce-s obosite.
13 Drepte cărări, mereu, să ştiţi,
Cu talpa voastră, să croiţi,
Pentru cei care şchiopătează,
Căci astfel, nu se-ndepărtează
De cale, ci au să se ţie
De ea, ca vindecaţi să fie.
14 Pacea, mereu, s-o urmăriţi –
Şi-apoi, sfinţirea – căci, să ştiţi,
Că în alt fel, nu veţi putea,
Pe Domnul, de a Îl vedea.
15 Seamă luaţi, bine, mereu:
Din harul de la Dumnezeu,
Să nu se-abată nimenea,
Ca nu cumva lăstari să dea
Vreo rădăcină cari s-adune,
În ea, multă amărăciune,
Ce va aduce tulburare
Şi întristări, la fiecare,
Şi-apoi, de ea – mulţi dintre fraţi –
Să se trezească, întinaţi.
16 Vegheaţi, necontenit, voi dar,
Să nu se afle vreun curvar,
Sau om de lume, printre voi,
Precum a fost Esau apoi,
Cari, pe-o mâncare, şi-a vândut
Dreptul de fiu întâi născut.
17 Ştiţi că, pe urmă, a-ncercat
Să fie binecuvântat,
Însă, cu groază, a văzut,
Precum că nu s-a mai putut.
Deşi cu lacrimi, o cerea,
Nimic, să schimbe, nu putea.
18 Dar voi nu v-aţi apropiat
De-un munte-n flăcări îmbrăcat,
Şi nici de negură cuprins,
De beznă, sau furtuni încins,
19 Şi nici de sunetul cel tare,
Pe care, trâmbiţa îl are,
Şi nici de glasul ce-a vorbit,
Încât cei cari l-au auzit
Cerut-au să nu mai vorbească,
20 (Căci nu puteau să suferească
Porunca dată-n acel loc,
Şi-anume: „Chiar un dobitoc,
Dacă, de munte, s-a atins,
Să fie, de îndată, prins
Şi-ucis cu pietre, negreşit,
Ori cu săgeţile pălit.”
21 Acea privelişte-arătată,
Era atât de-nfricoşată,
Încât chiar Moise a rostit:
„Sunt plin de tremur şi-ngrozit!”)
22 Voi, însă, v-aţi apropiat
De muntele cel minunat,
De muntele Sionului,
Unde-i cetatea Domnului –
A singurului Dumnezeu,
Acel care e viu mereu –
De al Său loc împărătesc,
De-al Său Ierusalim ceresc,
De zecile de mii ce-i are,
De adunarea-n sărbătoare
A tuturor îngerilor,
23 Şi de Biserica celor
Care au fost întâi născuţi
Şi cari, în ceruri, sunt trecuţi,
Înscrişi fiind, de Dumnezeu –
Acela care e mereu,
Singur şi drept Judecător –
De duhurile tuturor
Celor ce sunt neprihăniţi
Fiind făcuţi desăvârşiţi,
24 De-al nostru Domn, Hristos Iisus,
Care se află-n ceruri, sus,
Mijlocitor la Tatăl Sfânt,
Pentru acest nou legământ,
Şi-apoi de sângele stropirii –
Sânge care-i vorbeşte firii,
Mai bine decât cel vărsat
De către Abel, altădat’.
25 Luaţi seama ca, nu cumva,
Să îndrăznească cineva,
Să nu-l asculte pe Cel care
Vorbeşte, azi, la fiecare!
Pentru că dacă n-au scăpat
Acei ce nu L-au ascultat
Pe Cel cari, pe pământ, vorbea,
Cu-atât mai mult, nu vom putea,
Scăpare, să avem nici noi,
Dacă ne-ntoarcem înapoi,
De la Acel ce-n cer vorbeşte
26 Şi cari, cu glasu-I, zguduieşte
Pământu-ntreg şi-orice fiinţă.
El face o făgăduinţă,
Spunând că „Fi-va clătinat –
Cer şi pământ – încă odat’
De către Mine”. Astfel – iată –
27 Cuvintele, „încă odată”,
Arată că acea schimbare
Făcută lucrurilor care
Se clatină – care ştiute
Sunt, că au fost lucruri făcute –
Este făcută spre-a putea,
În acest fel, de-a rămânea
Numai acele lucruri care
N-au să se mişte, în picioare.
28 Pentru că nouă, negreşit,
Acuma, ni s-a dăruit
O-mpărăţie care – iată –
Nu va putea fi clătinată,
Mulţumitori să ne-arătăm,
Lui Dumnezeu şi să-ncercăm
Să Îi aducem închinare,
Evlavioşi, cu frică mare,
29 Căci, „foc mistuitor”, mereu,
Este al nostru Dumnezeu.”