1 „De-aceea, vreau să ascultăm
Şi bine, seama, să luăm,
La vremurile-acestea-n care,
Încă se află, în picioare,
Făgăduinţa Domnului,
De a intra-n odihna Lui,
Ca nu cumva, unii din noi
Să vină prea târziu apoi.
2 Şi noi – asemeni lor odat’ –
O veste bună-am căpătat.
Cuvântul propovăduit,
Lor însă nu le-a folosit,
Căci cei care l-au ascultat,
Credinţă, nu au arătat.
3 Dar noi – pentru că am crezut –
Iată, acum, că am putut
Intra-n „odihna” despre care,
El a vorbit, la fiecare,
Când spus-a că „m-am mâniat
Şi-atunci, în Mine, am jurat,
Precum că ei nu vor putea,
Să intre, în odihna Mea!”,
Cu toate că lucrarea Lui,
Din vremea începutului –
De când e lumea-ntemeiată –
Deja, fusese terminată.
4 Aste cuvinte le-a rostit,
Când, într-un loc, ni s-a vorbit
Despre a şaptea zi: „Mereu –
A şaptea zi dar – Dumnezeu
Sfârşit-a totul de zidit
Şi-n urmă, El S-a odihnit”.
5 Şi-aici, vedeţi, este zis iară:
„Iată că ei rămân afară,
Pentru că ei nu vor putea,
Să intre în odihna Mea!”
6 Deci, unii au să dobândească
Odihna Lui dumnezeiască;
Dar pentru cei ce-au auzit –
Întâi – cuvântul ce-a vestit
Vestea cea bună – la-nceput –
Fără, însă, a fi putut,
Odihnă, de-a fi căpătat –
Pentru că nu au ascultat –
7 El hotărăşte, peste lume,
O nouă zi: „Astăzi” anume,
Vorbind prin David ca să cheme,
Din nou, după atâta vreme:
„Azi, dacă glasu-l auziţi,
În inimi nu vă împietriţi!”
8 Căci dacă Iosua putea,
Odihnă-n urmă, să le dea,
Al nostru Tată Cel de Sus,
De altă zi, n-ar mai fi spus.
9 Atuncea, totul rămânea,
Doar la odihna ce-o dădea
Ziua a şaptea, de Sabat,
Aşa precum a fost lăsat
Prin Lege-n grijă, tot mereu,
Poporului lui Dumnezeu.
10 Ce-l ce-n odihnă, reuşeşte,
Ca să pătrundă, se-odihneşte
De toată truda lui, mereu,
Asemenea lui Dumnezeu,
Care şi El S-a odihnit,
Când terminat-a de zidit.
11 Să ne grăbim dar, să intrăm
Şi în odihna Lui, să stăm.
Mereu, s-aveţi dar, grijă mare,
Ca-n pilda de neascultare,
Să nu se-ntâmple-apoi, cumva,
Să cadă-n urmă cineva.
12 Căci al lui Dumnezeu Cuvânt,
Venit din ceruri, pe pământ,
E viu mereu şi lucrător
Şi este mult mai tăietor
Decât acea sabie care,
Pe două părţi, tăişuri, are:
Suflet de duh, desparte El,
Şi-ncheieturile – la fel –
De măduvă, şi-n urmă, poate,
La judecată, de a scoate
Simţirile-n inimi ascunse
Şi gândurile nepătrunse.
13 Nici o făptură nu se-ascunde,
De El, căci – peste tot – pătrunde.
Nimic nu e acoperit,
Ci totu-i gol, necontenit,
Faţă de Cel cu care noi
Avem de-a face, să ştiţi voi.
14 Deci, dacă noi am căpătat
Un Mare Preot, însemnat,
Cari cerurile-a străbătut –
Căci El este, cum am văzut,
Iisus, Fiul lui Dumnezeu –
Va trebui să stăm, mereu,
Tari, în mărturisirea care
Am căpătat-o fiecare.
15 Pentru ştiinţa tuturor,
Vă spun, acuma, fraţilor,
Că nu avem un Preot Mare
Cari, milă, pentru noi, nu are –
Pentru a noastră slăbiciune
Ce caută a ne supune –
Ci El, în toate – negreşit –
Asemeni nouă, ispitit
Ajunse-a fi şi încercat,
Însă a fost fără păcat.
16 Haideţi dar, să ne-apropiem,
Cu-ncredere ca să şedem
Lângă al Său scaun de har,
Ca să primim apoi, în dar,
Harul şi îndurarea-I mare
Şi-apoi, la vremea de-ncercare,
Să nu ne pomenim uitaţi,
Ci dimpotrivă, ajutaţi.”