1 „Într-adevăr, preotul care
Ales este, drept preot mare,
Din mijlocul oamenilor,
E pus în slujba tuturor,
În lucrurile privitoare
La Dumnezeu. Astfel, el are
Să ducă darurile date
Şi jertfele pentru păcate.
2 El poate fi-ngăduitor
Cu cel care-i neştiutor –
Sau cu cel care-i rătăcit –
Pentru că şi el a simţit,
De-atâtea ori, o slăbiciune
Cari, stăpânire, pe el, pune.
3 Din aste pricini, negreşit,
Jertfe se-aduc, necontenit,
Atât pentru păcatul lui,
Cât şi pentru-al norodului.
4 Această cinste, nimenea
Nu poate, singur, să şi-o ia;
O capătă când e chemat,
De Dumnezeu, cum s-a-ntâmplat
Şi cu Aron. Neîndoios,
5 La fel, este şi cu Hristos,
Căci nu El e Acela care,
Slava de a fi Preot Mare,
Şi-a dat-o singur. Negreşit,
Aceasta I s-a dăruit,
De către Tatăl Cel de Sus,
Care – când L-a chemat – I-a spus:
„Eşti Fiul Meu, azi Te-am născut!”
6 Apoi, în alt loc, am văzut
Că zice, fără îndoială:
„Tu eşti, după o rânduială –
A lui Melhisedec – făcut
Preot, în veac, de la-nceput”.
7 El este Cel ce S-a vădit
Că, pe pământ, când a trăit –
Deşi aduse cereri multe
Către Acel cari, să-L asculte,
Putea mereu, cu lacrimi mari
Şi-asemeni, cu strigăte tari,
Putând să fie izbăvit
De moarte, că necontenit,
Tatăl din cer L-a ascultat,
Căci în evlavie-a umblat –
8 Totuşi, s-asculte, a ştiut –
Chiar Fiu fiind – prin ce-a făcut
Şi prin tot ce a suferit,
Cât timp, în lume, S-a găsit.
9 Iar după ce a fost făcut
Desăvârşit, El a putut,
Ca pentru toţi aceia care
Aveau să-i deie ascultare,
Să se transforme-n urzitor
Al mântuirii dată lor –
Cari veşnică s-a dovedit –
10 Fiind, de Dumnezeu, numit –
„După o rânduială care
Numai Melhisedec o are” –
Drept Preot Mare. Am de spus –
11 Asupra celor de mai sus –
Multe cuvinte, negreşit,
Şi multe sunt de tâlcuit,
Pentru că lucrurile-acele
S-au dovedit multe şi grele,
Iar în pricepere-acum, voi
V-aţi arătat a fi greoi.
12 Într-adevăr, doresc să ştiţi,
Că voi, cari trebuia să fiţi,
De multă vreme-nvăţători,
Sunteţi doar nişte-ncepători
Cari au nevoie de poveţe,
De cineva cari să-i înveţe
Un adevăr de căpătâi,
Despre cuvintele dintâi,
Ale lui Dumnezeu, căci voi
V-aţi întors, iarăşi, înapoi,
Şi-aveţi acum, nevoie mare,
De lapte, nu de hrană tare.
13 Iar cel care obişnuieşte,
Cu lapte doar, de se hrăneşte,
A fi un prunc e dovedit
Ce nu este obişnuit
Cu un cuvânt, cu o vorbire,
Cari spune de neprihănire.
14 Să ştiţi dar voi, că hrana tare,
E numai pentru omul mare,
Cari judecă şi care poate –
Deprins fiind – de a socoate,
Întotdeauna-n gândul său,
Ce este bine şi ce-i rău.”