1 „Deci, să renunţe fiecare,
La adevărurile care
Hristos, al nostru, le-a avut,
În vremurile de-nceput,
Şi să înaintăm apoi,
Către desăvârşire, noi,
Fără a fi nevoie dar,
Să punem temelie iar,
La pocăinţa, de acele
Fapte ce, moarte, au fost ele,
A crezului în Dumnezeu,
2 A-nvăţăturii cari, mereu,
Despre botezuri doar, ne spune,
Cum trebuie mâinile-a pune,
Despre-nvierea morţilor
Şi judecata tuturor.
3 Dacă ne lasă Dumnezeu,
Vom face lucru-acesta greu.
4 Cei care fost-au luminaţi
Şi au primit – dragii mei fraţi –
Darul ceresc, dat pe pământ,
Pătrunşi fiind de Duhul Sfânt –
5 Gustând Cuvântul bun, mereu,
Cari este al lui Dumnezeu,
Precum şi-acea putere care
Doar veacul viitor o are –
6 Iar după-aceea, s-a văzut,
Cum că, la urmă, au căzut,
Cu neputinţă e – să ştiţi –
Să fie, iarăşi, înnoiţi
Şi-aduşi la pocăinţă dar,
Pentru că ei răstignesc iar,
Pe-al Tatălui Fiu – negreşit –
Dându-L a fi batjocorit.
7 Când un pământ e adăpat
De ploaia care l-a udat
Adeseori, şi a rodit
O iarbă ce le-a folosit
Acelora cari l-au lucrat,
El este binecuvântat
De către bunul Dumnezeu.
8 Dar dacă el va da mereu –
Udat fiind – doar mărăcini –
Pe-ntinsul său – sau numai spini,
Are să fie lepădat,
Pentru că este blestemat,
Şi va ajunge acel loc,
În urmă, să i se dea foc.
9 Măcar că astfel vă vorbim,
Noi – prea iubiţilor – dorim
Cu totul altceva apoi.
Vrem, lucruri bune, de la voi,
Lucruri care se dovedesc
Că mântuirea o-nsoţesc.
10 Nedrept, nu este Dumnezeu,
Ci drept Se-arată El, mereu.
De-aceea, fără îndoială,
Nu uită-a voastră osteneală,
Nici dragostea ce-o arătaţi
Numelui Lui – dragii mei fraţi –
Sau faptul că, neîncetat,
La sfinţi, voi, ajutor aţi dat.
11 Dorim, acuma, însă, noi,
Ca fiecare, dintre voi,
Aceiaşi râvnă – negreşit –
S-arate, până la sfârşit,
Ca să-şi păstreze neclintită,
Mereu, nădejdea dobândită,
12 Încât, să nu vă leneviţi,
Nicicând apoi, ci să păşiţi
Pe urmele acelea care,
Doar prin credinţă şi răbdare,
Vă vor aduce-apoi, putinţa,
De-a moşteni făgăduinţa.
13 Când, cu Avram, Domnu-a vorbit
Şi-al Său cuvânt i-a dăruit,
Pe Sine-atuncea S-a jurat –
Căci nimenea nu s-a aflat
A fi mai mare decât El –
14 Şi-a cuvântat, în acest fel:
„Să ştii, căci, cu adevărat,
Tu vei fi binecuvântat
Şi foarte mult îţi voi sălta
Şi-ţi voi spori sămânţa ta”.
15 Avram, atunci, a aşteptat,
Plin de răbdare, ne-ncetat,
Şi-n felu-acesta a primit,
Tot ce i-a fost făgăduit.
16 Când oamenii jură, cumva,
Au să se jure pe ceva
Ce e mai mare decât ei,
Căci jurământul – dragii mei –
Este o chezăşie care
Va pune capăt la oricare
Neînţelegere iscată.
17 Din astă pricină dar, iată,
Şi Dumnezeu, când a vorbit –
Spre-a fi mai tare întărit
Cuvântul hotărârii Lui
În mijlocul poporului
Care va dobândi putinţa
De-a moşteni făgăduinţa –
Un jurământ a folosit,
Cu care l-a pecetluit.
18 Astfel, prin două lucruri care
Nu suferă nici o schimbare –
Căci Dumnezeu nu poate, iată,
Ca să minţească, niciodată –
Ajuns-am a găsi apoi,
O-mbărbătare, pentru noi –
Pentru noi toţi aceia care
Avem o singură scăpare,
Şi-anume-aceea de-a-ncerca,
Din răsputeri, a apuca
Nădejdea pusă înainte,
De-ale lui Dumnezeu cuvinte,
19 Şi cari îi este, omului,
Drept ancoră sufletului,
Nădejde neclintită, tare,
Care, în Templu, e în stare
Să treacă de acea perdea,
Ce, înăuntru, se găsea,
20 Unde numai Iisus apoi,
Putea să intre, pentru noi,
Aflat în faţa tuturor,
Drept înainte mergător,
După ce-ntâi, cum am văzut,
El, „Mare Preot, e făcut
După o rânduială care,
Melhisedec, în veac, o are”.