1 „Melhisedec, e-adevărat,
Că în Salem, e împărat
Şi-apoi, preot este, mereu,
Al Prea ‘Naltului Dumnezeu.
El e cel cari, l-a-ntâmpinat
Pe-Avram, pe când s-a înturnat
De la măcelul săvârşit,
Când pe-mpăraţi i-a biruit.
Atunci, Melhisedec acel,
L-a binecuvântat pe el
2 Şi, zeciuială, negreşit,
Avram, apoi, i-a dăruit.
După însemnătatea care
Numele său, în el, o are,
La început s-a arătat
Un lucru clar: că „Împărat”
El este „al neprihănirii”
Peste întreg cuprinsul firii;
A doua oară, se arată
Că, „Împărat” e, totodată,
Şi „al Salemului”; astfel,
E, „Împărat al păcii”, el.
3 Melhisedec – de bună seamă –
Nu are tată şi nici mamă;
Spiţă de neam, el n-a avut,
Zilele lui n-au început,
Şi-asemenea, n-au nici sfârşit.
El, astfel, e asemuit
Cu Fiul de la Dumnezeu,
Cari preot e, prin vremi, mereu.
4 Vedeţi dar, bine, fiecare,
Cât a putut a fi de mare,
Dacă şi-Avram – fără-ndoială –
A trebuit ca, zeciuială,
Să îi plătească lui apoi,
Din toată prada de război.
5 Aşa după cum bine ştiţi,
Şi cei ce-s preoţi, din Leviţi,
Poruncă au – se înţelege –
Ca zeciuială, după Lege,
Să ia mereu, de la popor –
Adică de la fraţii lor –
Chiar dacă şi ei, bunăoară,
Tot din Avram, ştim, că coboară.
6 Iar el, cel care nu era
De-al lor, căci nu se cobora
Din neamul lor – fără-ndoială –
Ajunse dar, ca zeciuială,
De la Avram, să fi luat
Şi-apoi, l-a binecuvântat
Pe cel care-a avut putinţa
De a primi făgăduinţa.
7 Primeşte binecuvântare
Cel mic doar, de la cel mai mare –
Lucrul acesta-i cunoscut,
De către toţi, de la-nceput.
8 Aici, cel care, zeciuială,
Primeşte – fără îndoială –
Este un simplu muritor.
Însă acolo – fraţilor –
E cineva, de care ştiu
Precum că este, veşnic, viu.
9 Mai mult, chiar Levi, deci cel care
Ia zeciuieli, la fiecare,
Ajuns-a de s-a pomenit
Că, zeciuială, a plătit
Şi el, chiar prin Avram, mereu,
Dacă pot spune aşa, eu;
10 Căci în Avram, el s-a aflat,
Atunci, când l-a întâmpinat
Melhisedec, pe al său tată.
11 Dacă putea fi căpătată
Desăvârşirea tuturor,
Prin preoţii Leviţi – căci lor
Li s-a adus Legea pe care,
Acum, al nost’ popor o are –
De ce dar, să se mai ridice
Un alt preot, de cari se zice
Că-i preot – fără îndoială –
„După o altă rânduială,
A lui Melhisedec anume”,
Nu după cea cari, astă lume,
A noastră, o cunoaşte bine
Şi care de Aron se ţine?
12 Se cere astfel, totodată –
Când preoţia e schimbată –
A se mai face o schimbare,
Care, în Lege, va apare.
13 Într-adevăr, să ştiţi căci Cel
De care se vorbeşte-astfel,
Din altă seminţie vine
Şi după cum cunoaştem bine,
Nimeni, din seminţia Lui,
Nu a slujit, altarului.
14 Este un lucru dovedit,
Că Domnul nostru a ieşit
Din a lui Iuda seminţie,
Iar Moise – despre preoţie –
În ceea ce ăst neam priveşte,
Nimic nu ne mărturiseşte.
15 Ăst fapt, se înţelege bine,
Atuncea când vedem că vine –
După o rânduială care
Numai Melhisedec o are –
Un alt preot, ca să slujească,
16 Nu după legea pământească,
Ci după cea a vieţii care,
În veci, este nepieritoare.
17 Căci iată ce mărturiseşte,
Atunci când, despre El, vorbeşte
Scriptura, fără îndoială:
„Tu eşti, după o rânduială,
A lui Melhisedec, făcut
Preot în veac, de la-nceput”.
18 Astfel, întâi e desfiinţată
Porunca, mai ‘nainte, dată,
Din pricini de zădărnicie
Şi neputinţă – căci se ştie
19 Cum că nimic n-a reuşit
Prin Lege-a fi desăvârşit –
Şi-apoi, avea ca să se pună,
În locu-i, o nădejde bună,
Prin care, noi, acum, putem,
De Tatăl, să ne-apropiem.
20 Iar după cum este ştiut,
Lucrul acest nu s-a făcut
Fără a fi un jurământ.
21 Dacă Leviţii preoţi sânt,
Pentru al nost’ popor, în lume –
Fără un jurământ anume –
La fel, nu poate a fi spus
Apoi, despre Hristos Iisus,
Pentru că El e preot sfânt
Pe baza unui jurământ
A Celui care-a cuvântat
Şi-a zis că „Domnul a jurat –
Iar Domnului nu-I pare rău,
Nicicând, de jurământul Său –
Precum că Tu, fără-ndoială,
Eşti preot – printr-o rânduială
A lui Melhisedec – făcut,
A fi în veci, de la-nceput”.
22 Prin faptu-acesta, negreşit,
Chezaş, El este dovedit,
Al unui legământ nou care
Cu mult mai bun, acum, apare.
23 Mai mult, acolo se găseau
Mulţi preoţi, căci ei nu puteau
A fi pe veci în slujbă-aflaţi,
Fiind de moarte-mpiedicaţi.
24 Dar El rămâne, pe vecie
Şi astfel, are-o preoţie
Pe cari nu trebuie s-o dea
Apoi, nicicând, la nimenea.
25 De-aceea şi poate, mereu,
Pe cei care, de Dumnezeu,
Se-apropie, ca, negreşit,
Apoi, în chip desăvârşit,
Să-i mântuiască, căci trăieşte
De-a pururea şi mijloceşte
Pentru cei care sunt ai Lui,
Mereu, în faţa Tatălui.
26 Un Mare Preot, pentru noi,
A trebuit, fiind apoi,
Sfânt, fără pată, dovedit
Nevinovat şi despărţit
De păcătoşi, cu-adevărat,
Mai sus de ceruri, înălţat,
27 Cari nu putea avea nevoi,
Ca şi ceilalţi preoţi apoi –
Adică nu are de dat
Jertfe, pentru al Său păcat,
Şi nici pentru acele care,
Norodul Său, acum, le are –
Căci lucru-acesta l-a făcut
O dată doar, la început,
Când chiar pe Sine, El S-a dat,
Drept jertfă, pentru-al nost’ păcat.
28 Legea va pune preoţi mari,
Pe nişte simpli oameni cari
Supuşi sunt slăbiciunilor,
Asemeni semenilor lor.
Doar jurământul cel făcut
După ce Legea-a apărut,
Pune pe Fiu preot să fie,
Desăvârşit, în veşnicie.”