1 „Întâiul legământ de-atunci,
Avea şi el, multe porunci,
Prin care să se rânduiască
Lucrarea cea dumnezeiască,
Şi-un pământesc locaş sfânt care
Se folosea pentru-nchinare.
2 Într-adevăr, cum am văzut,
Un cort, în urmă, s-a făcut.
În două, el era-mpărţit;
Partea din faţă s-a numit
Drept „Locul Sfânt”. Aici şedea
Sfeşnicul, masa, iar – pe ea –
Fusese pâinea Domnului,
De punere-naintea Lui.
3 În spate – după o perdea –
„Locul prea sfânt” se întindea.
4 Aici fusese aşezat
Altarul, care-a fost lucrat
Din aur şi s-a folosit
Pentru tămâie. Negreşit,
Alăturea altarului,
Chivotul legământului
Era, de-asemeni, aşezat –
Şi el, în aur, ferecat.
Un vas de aur s-a adus –
Cu mană – şi-n chivot s-a pus.
Toiagul lui Aron – la fel –
Acolo a fost pus şi el;
Toiagul cari înfăptuise
Minuni, atuncea înfrunzise.
Tot în chivot, s-a mai aflat
Şi legământul încheiat
De Dumnezeu – precum a zis –
În tablele de piatră scris.
5 Deasupra, heruvimi erau –
Ai slavei – cari acopereau,
Capacul ispăşirilor,
Cu umbrele aripilor.
Nu este timpul potrivit
Ca să vorbim amănunţit,
Despre aceste lucruri, care
Ştiute sunt, de fiecare.
6 Deci, după ce s-a întocmit
Totul, precum s-a poruncit,
Vin preoţii care slujeau
La cort. Aceştia pătrundeau,
În interiorul cortului,
În prima încăpere-a lui.
7 În cea de-a doua, voie are –
Să intre – doar preotul mare,
O dată-n an, şi nu oricum,
Ci sânge-având, cu el acum,
Ca să-l aducă, negreşit,
Pentru păcatul săvârşit
De sine însuşi, după care,
Pentru întreaga adunare –
Pentru păcatele găsite
Din neştiinţă-nfăptuite.
8 În felu-acesta, ne-ncetat,
Duhul Cel Sfânt ne-a arătat
Că încuiată se găsea
Calea aceea ce ducea
Spre Locul cel „prea sfânt” chemat,
Căci în picioare s-a aflat,
Încă, întâiul cort, făcut
De Moise, de la început.
9 Aceasta-i o asemănare
Cu vremile de-acum, în care,
Daruri şi jertfe se aduc,
Însă, acestea nu îl duc,
Pe cel cari astfel se închină,
Spre a atinge o deplină
Desăvârşire, potrivită
Cu cea care este dorită
De al său cuget, negreşit.
10 Acestea, doar s-au dovedit
Porunci ce-s asemănătoare,
Cu toate cele privitoare
La multe feluri de mâncări,
La sărbători şi la spălări,
Pân’ la o vreme anumită,
Ce spre-ndreptare-i hărăzită.
11 Însă Hristosul a venit,
Ca Mare Preot, negreşit,
Al bunurilor viitoare,
Trecând prin acel cort mai mare,
Precum şi mai desăvârşit,
Căci nu-i de mâini înfăptuit
Şi nu ţine de-această fire,
Că nu e din a ei zidire,
Întrucât ele nu-s totuna.
12 Odată pentru totdeauna,
Hristosul nostru a intrat,
În Locul cel „prea sfânt” chemat,
Şi n-a dus sânge de viţel
Şi nici de ţapi. Acolo, El,
Cu al Său sânge a intrat,
După ce-ntâi a căpătat
O veşnică răscumpărare.
13 Căci dacă acel sânge care
Se-arată-a fi al ţapilor –
Şi-asemeni, al taurilor –
Şi-apoi, cenuşa adunată
Din vaca cea de jertfă dată,
Stropite peste cei aflaţi
Plini de păcate şi-ntinaţi,
Face să li se curăţească
Trupul şi-astfel, să se sfinţească,
14 Cu-atât mai mult – neîndoios –
Sângele Domnului Hristos
Care, prin Duhul Cel de Sus,
Pe Sine Însuşi S-a adus
Ca şi o jertfă nepătată,
Ce pentru Dumnezeu e dată,
Va curăţa, necontenit,
Al vostru cuget – negreşit –
De fapte moarte, ca apoi,
Nestingheriţi, să puteţi voi,
Numai pe viul Dumnezeu,
În urmă, să-L slujiţi, mereu!
15 Tocmai de-aceea – fraţilor –
Iisus este mijlocitor,
Pentru acest nou legământ,
Iar toţi aceia care sânt
Chemaţi să ia în stăpânire
Nepieritoarea moştenire
Care li s-a făgăduit –
Şi care au păcătuit
Sub legământul încheiat
Întâi – acum au căpătat,
Prin moartea Lui, răscumpărare,
Pentru-a lor vină, şi iertare.
16 Într-adevăr, unde-i aflat
Un testament, a existat
Şi cel care l-a întocmit
Şi care-n urmă, a murit.
17 Un testament putere are,
Doar după moartea celui care
L-a întocmit. Cât el trăieşte,
Fără putere, se vădeşte.
18 De-aceea, şi la început,
Întâiul legământ făcut,
Cu sânge numai s-a vădit
Că a putut a fi sfinţit.
19 Într-adevăr, este ştiut
Că în ăst fel, Moise-a făcut,
Căci el – după ce a sfârşit,
Porunca Legii de rostit,
Către poporul adunat –
Sânge, s-a dus şi a luat,
De la viţeii dăruiţi
Şi de la ţapi ce-au fost jertfiţi;
Cu apă, l-a amestecat,
Isop apoi a mai luat,
Precum şi lână stacojie,
Pentru că trebuia să fie
Stropită-ntreaga adunare,
Cu toate-acestea, după care,
Mai trebuia a fi stropită
Şi cartea ce a fost citită.
20 După ce toate le-a-mplinit,
Aste cuvinte le-a rostit:
„Sângele-acesta, pe pământ,
Pecetluieşte-un legământ
Care-i de Dumnezeu făcut,
Cu voi, aşa precum a vrut.”
21 De-asemenea, el a stropit,
Cortul, cu sângele primit,
Şi toate vasele pe care,
Acesta-n slujba sa, le are.
22 Iar după Lege-i arătat
Că tot aproape-i curăţat,
Cu sânge doar. Fără vărsare
De sânge, nu este iertare.
23 Dacă aici, jos, pe pământ,
Aceste lucruri care sânt
Doar nişte chipuri ce-amintesc
De cele care se găsesc
În ceruri, fost-au curăţate,
Atuncea şi cele aflate
În ceruri, trebuiau să fie
Aduse la o curăţie,
Prin jertfe care-s mai înalte
Decât se-arată celelalte.
24 Hristos – să ştie fiecare –
Că nu-ntr-un loc de închinare,
Făcut de om, S-a aşezat,
Ci El, în ceruri, a intrat,
Unde, la Dumnezeu apoi,
Avea a merge, pentru noi.
25 N-a trebuit ca să se ducă
Şi-apoi, pe Sine, să Se-aducă
Drept jertfă, pentru fiecare,
De multe ori, ca şi cel care
Ca preot mare a intrat
În Locul cel „prea sfânt” chemat –
Odată-n an – având, cu el,
Sânge de ţap, ori de viţel –
Deci sânge cari nu e al lui,
Ci e a animalului
Ce, înadins, a fost jertfit –
26 Pentru că ar fi trebuit
Să pătimească, ne-ncetat,
De când lumea s-a-ntemeiat.
Pe când acum, când a venit –
Iată – al vremilor sfârşit,
O dată doar S-a arătat
Să şteargă orişice păcat,
Drept jertfă când S-a dăruit.
27 Şi după cum e rânduit
Ca orice om să moară-o dată
Şi-apoi se face-o judecată,
28 Şi cu Hristos a fost la fel:
O dată, S-a dat jertfă El
Şi ale multora păcate,
De către El, au fost purtate.
Apoi, El o să vină iară,
Să Se arate-a-doua oară –
Nu cu privire la păcat –
Ci doar pentru a le fi dat
Celor ce-aşteapăt-a Lui venire,
Darul – adică mântuire.”