1 Această prorocie, iată,
Lui Habacuc îi este dată.
2 Doamne, cât voi striga la Tine,
Fără să iei seama la mine?
Cât am să plâng, tânguitor,
Fără să îmi dai ajutor?
3 De ce îngădui să văd eu,
Nelegiuirea, tot mereu?
De ce Te uiţi la nedreptate,
La relele ce-s adunate?
Cuprinsă e întreaga fire,
De silnicii şi asuprire.
Certuri se nasc şi izbucnesc
Gâlcevi ce nu se mai sfârşesc.
4 Fără putere-i legea dată,
Dreptatea nu se mai arată,
Iar omul cel neprihănit
De cel rău este biruit,
Căci judecăţile rostite,
Mereu, nedrepte sunt vădite.
5 „Spre neamuri, ochii vă rotiţi!
Uitaţi-vă şi vă-ngroziţi!
În ale voastre zile are
Ca să se facă o lucrare,
Pe cari n-aţi crede-o, de cumva,
V-ar povesti-o cineva!
6 Căci ridica-voi un popor,
Cari este al Haldeilor.
E un neam iute şi turbat.
Întinderi mari a colindat,
Vrând locuinţe să găsească,
Pe care să le stăpânească.
7 El e grozav şi-nfricoşat
Şi din el însuşi şi-a luat
Şi dreptul şi a lui mărire.
8 Ai lui cai zboară peste fire,
Mai iuţi fiind decât se-arată
Că leoparzii sunt vreodată.
Ei sunt mai sprinteni – bunăoară –
Decât sunt lupii cei de seară.
Galop, vin călăreţii lui
Şi-asemenea vulturului
Care la înălţime zboară,
Asupra prăzii se pogoară.
9 Acel popor o să sosească
Gândind numai să jefuiască.
A lui privire se arată,
De lăcomie, încărcată.
Mulţi, ca nisipul, s-au vădit
Toţi cei pe cari i-au înrobit.
10 Ei îşi bat joc de cei aflaţi
Pe scaunele de-mpăraţi,
Iar tagma voievozilor
Nimica e, în faţa lor.
De-ntăriturile ce sânt
‘Nălţate, râd, căci pun pământ,
Până pe ele izbutesc
Să urce şi le cuceresc.
11 Aprinderea i se-ndoieşte,
Încât măsura depăşeşte
Şi-astfel se face vinovat
Căci a ajuns de şi-a luat
Puterea lui, drept dumnezeu,
Şi-n ea se sprijină mereu!”
12 Doamne, din veac, nu eşti al meu
Sfânt Domn, precum şi Dumnezeu?
Nu vom muri dar, niciodat’,
Căci Tu Doamne ne-ai ridicat,
Ca judecăţile rostite
De Tine, a fi împlinite.
Pe-acest popor l-ai înălţat
Căci Stâncă Tu Te-ai arătat
Şi vrei, prin el, să rânduieşti
Pedepsele ce le găteşti!
13 Ai Tăi ochi sunt neîntinaţi.
Ei sunt atâta de curaţi
Încât nu pot să suferească
Nelegiuirea s-o privească!
Cum ai putea privi la cei
Ce se arată-a fi mişei,
Sau la cei răi cari s-au vădit
Că-l sorb pe cel neprihănit?
14 Vei face Tu, oamenilor,
Precum peştilor mărilor,
Sau precum târâtoarei care
Nici un stăpân asupră-i n-are?
15 Cu undiţa, îi prinde el
Şi-i trage-n mreaja lui, astfel.
De-aceea, el se veseleşte
Şi bucuria-l năpădeşte.
16 De-aceea, a găsit cu cale,
Jertfe-a aduce mrejei sale
Şi arde din tămâia lui,
Cinste a-i da năvodului,
Pentru că lor le datoreşte
Puterea ce o dobândeşte
Fiindcă din acele plase
Se trag bucatele lui grase!
17 De-aceea, o să se grăbească,
Mereu, mreaja să îşi golească
Şi neamuri va înjunghia
Fără ca milă a avea?